ARTICOLE

„CÂTĂ VREME PORT LA URECHE CERCELUL POEZIEI…”

   (Prefaţă la volumul „Teama de a te pierde”, Editura „VINEA”, 1997)

 

Dacă s-ar fi născut şi ar fi trăit Madridul secolului trecut, Constantin Preda ar fi ajuns, cu siguranţă, toreador vestit. Ni-l închipuim cu uşurinţă în mijlocul arenei, fandând spectaculos, beat de triumf, cu piciorul drept pe grumazul enorm al taurului învins, în aplauzele frenetice ale mulţimii. Ole! Ole! Şi, pesemne, o foarte tânără domniţă cu priviri arzătoare l-ar fi „pierdut din ochi de drag”, vorba poetului român, de la tribuna cea mai apropiată privirilor lui. Ole! Ole! Şi inima lui Constantin, doldora de greieri argintii şi de fluturi fericiţi, ar fi început să danseze în ritmul îndrăcit al bolero-ului.

Dacă, în schimb, venirea sa pe lume s-ar fi întâmplat în Parisul legendarilor François Villon şi Arthur Rimbaud, ar fi ajuns, mie la sută, un vagabond fermecător, dublat, fireşte, de un poet damnat şi genial. S-ar fi bucurat de viaţă şi de poezie cu asupra de măsură, învăţând, în parte egală, să mânuiască şisul cu îndemânare diabolică şi să aşeze în inima versului diamante dintre cele mai rare şi mai strălucitoare. Ar fi iubit cabaretele deopotrivă de mult cu măreţele catedrale, s-ar fi îndrăgostit în fiecare zi de câte o „frumuseţe” pur sânge ori de o mulatră fermecătoare, cu sentimentul că este, astfel, egalul zeilor şi mai marele muritorilor de rând. Şi nu de puţine ori, când i s-ar fi făcut dor de linişte şi singurătate, s-ar fi coborât, anonim şi umil, pe cheiurile Senei, pentru a-şi îmbăia în undele limpezi trupul şi gândurile.

Dar destinul a vrut altfel. Constantin Preda nu s-a ivit în lume nici la Madrid şi nici la Paris, ci undeva mult mai aproape de noi şi de ceea se numeşte, mai în derâdere, mai în serios „valea cu scaieţi” a Europei. Şi s-a născut nu oricând, ci în plină „epocă de aur”, cu un Tătuc şi cu o Mămucă infernali. Adică într-un cătun banal din miezul Valahiei, pre numele său original Damianul Sadovei de Gorj. A avut o copilărie grozavă şi o adolescenţă trăznită. A dat cu capul său frumos şi bălai în absolut toate dealurile Olteniei, până le-a învăţat pe dinafară înălţimile şi adâncurile fără de număr. Este un pui de vultur de Gorj însetat de absolut, dar care simte clipă de clipă în trup furnicăturile puternice ale teluricului.

Pe neştiute aproape, copilul teribil din Damian a fost cuprins din tălpi şi până-n străfundurile ochilor de pojarul fără de leac al poeziei-poezie. Astfel că adolescenţa l-a prins în anotimpul ei miraculos mâncând versuri pe pâine şi respirând, tâmplă lângă tâmplă cu privighetorile verii, aerul dulce-amar al cântecului. Debutul lui a fost, după câte ne amintim, unul de pomină. Ca-ntr-un „sfat” din timpuri de demult, înţelepţii şi vrăjitorii au pus bănuţ de aur lângă bănuţ de aur şi i-au ţesut un pui de tron. Ba, pe deasupra, l-au declarat fără sfială atins de geniu în încăperile inimii şi-n tainiţele frunţii.

Astfel, „baciul” prozei care se scrie la gurile Dunării, uriaşul la trup şi la „hire” Fănuş Neagu, a sunat cu putere în trâmbiţele norocului, dictând cu o rară candoare un „decret unic” pe literatura română: „Constantin Preda este, poate, cel mai talentat poet tânăr din România. El are darul de a lumina pe pământ bogat şi de a umple cerul cu flori şi miresme. Poezia sa e limpede şi e răcoroasă ca boarea dimineţii.” Blajinul Gheorghe Pituţ îl numeşte, cu generozitate, „poet de excepţie din rândul tinerei generaţii, al celei mai fragede poezii româneşti”, iar ieşeanul cu diligenţă de catifea la scara Casei Poeziei, Emil Brumaru, nu se sfieşte să se dea, cum se spune, şi dumnealui în stambă, cuvântând către confraţi: „Tânărul ce-mi umple sufletul de bucurie cu pixul plin de cuvinte păstoase, Constantin Preda, are atâta har de risipit încât toate editurile, în aceeaşi zi, i-ar putea scoate fiecare câte o plachetă. În comuna Sadova, din judeţul Dolj, umblă fericit un poet”.

            Regele comparaţiilor celor mai plastice din critica română a ultimului pătrat de secol, fermecătorul şi deloc temperatul Alex. Ştefănescu, găseşte, cred, cel mai bine formula care să anunţe naşterea intempestivă a micului şi foarte talentatului prinţ, comparându-l, pur şi simplu, cu un „extraterestru” („L-aş porecli extraterestru, dacă n-aş şti că-n realitate e foarte terestru, în sensul grav şi nobil al cuvântului…”). Dar un prim portret de adâncime critică, de pătrunzătoare cuprindere, ni-l dă laboriosul cu ştaif, înotătorul încercat în mările tulburi ale vieţii literare autohtone, Constantin Sorescu: „E un tânăr (…) fragil ca o anemonă, cu o faţă rotundă şi bălaie, de înger veşnic îngrijorat, care suferă de claustrofobie. Dacă-l atingi cu o floare, se preface într-un căuş de lacrimi (…). În poezie el serafisează cotidianul. Rezultă o lume candidă, de basm înmuiat în iodul contingentului. Atins de o baghetă magică, imediateţea îşi dezghioacă instantaneu un miez de purpură. Detaliul crud ori insalubru devine, ca prin farmec, digerabil. O fantezie neistovită debordează suavităţi pe care o conştiinţă le organizează alegoric, reuşind să pună în surdină senzaţii de moară care macină fluturi, curcubee, flori (…). Consecuţia realului şi a irealului naşte un univers melancolic, care tezaurizează o sentimentalitate iresponsabilă (…). O muzicalitate şireată învăluie contururile proeminente ale imaginilor. Poetul are tendinţa de a atenua impresia de combustie a plasticii, înzestrând cu funcţia de pedală vegetalul (…). Poate-l dăruiesc cu prea mult, dar Constantin Preda pare a fi învăţat lecţia de a rafina de la maeştri ca Montale şi Lorca”.

            S-a scris, aşadar, mult, frumos, generos despre Constantin Preda de la apariţia sa ca poet şi până la marginile clipei de azi. Cu toate acestea, surprinzător, nu s-a încumetat nimeni încă să ne dea un studiu solid, întemeiat firesc pe realităţile intrinseci ale poeziei sale. A funcţionat, în cazul lui, ceea ce am putea numi legea simpatiei generalizate, în virtutea căreia s-a bătut foarte multă monedă pe cultivarea unui portret uşor idealizat al autorului, fără a se merge aplicat pe analiza critică proriu-zisă a poeziei sale. Lucrul acesta este, însă, perfect explicabil. Periodic, cu virulenţa unui uragan peste Atlantic sau Pacific, asupra literaturii române se abate necesitatea de a propune mituri. De a le prelua şi, apoi, precum se măreşte la infinit bulgărele de zăpadă care se rostogoleşte din piscul muntelui spre baza sa, de a le magnifica fără limită. Un caz tipic, în acest sens, îl prezintă, se ştie prea bine, Nicolae Labiş, de altminteri, în chip real, un foarte mare poet. Nu altfel s-a întâmplat cu Nichita Stănescu, care a fost privit, chiar înainte de a deveni poetul de anvergură, inventatorul unui alt mod de a scrie în literatura română, ca o veritabilă stea. Mai aproape de zilele noastre, exemplul cel mai la îndemână îl constituie Mircea Dinescu. Prospeţimea, ingeniozitatea poeziei sale l-au propulsat, meritat, în carul cu talente de răsunet al celei mai noi poezii autohtone, cu roţile rostogolindu-se vertiginos prin iarba înaltă, verde, răcoroasă a mitului.

De un statut asemănător cu al lui Mircea Dinescu s-a bucurat, în clipa debutului său, şi adolescentul de la Sadova, răsfăţatul Constantin Preda. De altfel, un critic nu prea darnic în superlative, Ovidiu Ghidirmic, scria, încă din 1981: „Aflat la vârsta rimbaldiană a creaţiei, Constantin Preda pare să reactualizeze mitul poetului tânăr. De o precocitate lirică mai puţin întâlnită, de la Mircea Dinescu încoace, foarte tânărul poet ne surprinde prin maturitatea concepţiei şi siguranţa expresiei. Constantin Preda scrie o poezie de o uimitoare prospeţime şi modernitate, aspirând spre un ţinut imaginar al purităţii, urmând tehnica inserţiei în cotidian”.

Să continuie, oare, o exagerare plasarea tânărului poet într-un asemenea cadru, rezervat îndeobşte numai… aleşilor dintre aleşi? Emotivitatea receptării unui nou „copil minune” să fi aburit poate prea mult dioptriile criticilor, încât aceştia să schieze, oarecum „îmbrobodiţi”, pe nişte schiuri strâmbe, false? Evident că nu. Cu adevărat, debutul, ivirea în spaţiul poeziei româneşti ale lui Constantin Preda au fost sub pecetea senzaţionalului, întrunind unanimitatea tuturor vocilor abilitate să dea certificate de valoare pe acest teritoriu. Mai mult: afirmăm că nici nu se putea întâmpla altfel, poezii, de pildă, precum spune-mi arthur rimbaud („a cui armă este ploaia ce stinge aurora / brânduşelor din trestii? / gloria ţine de cenuşă? / sublimul trage după el un cătun de lacrimi? // câtă vreme port la ureche cercelul Poeziei / câtă vreme port floarea de tei ca emblemă / la marile întâlniri / câtă vreme ştiu că fiecare înserare se termină / într-un zbor de pasăre / câtă vreme proslăvesc avântul negoţului cu mărgele de sticlă // trimiterea la mituri o las pe seama: // celor care confundă vioiciunea cu apocalipsul / celor care nu căinează esenţa unui măr căzut / celor care ştiu că trufia promite-n stânga / şi-n dreapta locuri de veci mai însorite / pe colinele elocinţei // a cui răzvrătire sunt eu seara / când mă desprind de propriul meu trup / şi respirând ating talpa zeilor?”) ori se-ntâmplă o zi („se-ntâmplă o zi / în care doarme pe inima mea o rază // şi cu privighetori în glas / înalţ tristeţea la cer // scriu deh pe uşa lacrimei / lepăd mănuşa (fără să cadă vreun înger) / şi-mi împletesc mării două cozi lungi aurii // cu o sută de zboruri caut un nor / în care să-mi îngrop strălucirea”), ambele din volumul Fiecare cu steaua lui (Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1985; prima sa apariţie, Sora mea, înserarea, avusese loc tot la Craiova, în 1984, dar în cuprinsul unui debut colectiv), conţinând, de departe, poezie de cea mai bună calitate. Asemenea imagini, cu poetul adolescent purtând la ureche „cercelul Poeziei”, împletind mării „două cozi lungi aurii” şi căutând „cu o sută de zboruri” un nor în care să-şi ascundă strălucirea („să-mi îngrop strălucirea” – scrie el) au surprins, şi, îndeosebi, au convins cerberii cetăţii literare de apariţia, indubitabilă, a unui alt „zeu tânăr”, a unui posibil viitor… Arthur Rimbaud.

*

Să trecem, de acum înainte, la creionarea liniilor majore ale poeziei de până azi a lui Constantin Preda. Subliniem, pentru început, faptul că el a mai tipărit, între timp, volumele Fire de poet (Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1988), Oare acesta să fie sufletul? (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1990), precum şi o primă antologie: Plânsul, floarea secretă a morţii, unde este inclus şi ciclul inedit Capricorn însingurat (Editura Crisadi, Craiova, 1995), continuându-şi ferm ascensiunea începută atât de promiţător pe tâmplele elegiei. În genere, discursul său nu s-a modificat, poate doar exuberanţa de altă dată a lăsat loc mai mult meditaţiei, culorile pierzându-şi din luminozitate, partea de umbră din ele fiind acum mai pronunţată, ceea ce aduce, în final, un plus de dramatism. Mai mult chiar, ciclul cu poeme originale din ultimul volum tipărit ni-l prezintă pe autor păşind copleşit de tristeţe pe câmpii negre, pe care se pare că a cosit îndelung, şi coseşte încă, moartea. Un poem de aici se cheamă chiar ştiu pe de rost moartea. Citez din el, pentru edificare, primele două versuri: „a învins (preţ de o clipă) Întunericul / ştiu pe de rost moartea şi izvoarele somnului”. În altul, catedrală mov, poetul îngenunchează învins pe treptele unei singure culori, derizorii: „la lumina surâsului tău / clădesc o catedrală mov / un poem mov / o moarte mov”. Poezia care dă denumirea întregului ciclu, capricorn însingurat, este de-a dreptul memorabilă: „cuvânt lângă cuvânt, lacrimă lângă lacrimă / mormânt lângă mormânt / (cruce lângă cruce) / Versul – încleştarea în care se leagănă Sfinxul / (muşeţel, petunie, sălcioară) // somn de iezi friguroşi (daniel turcea, dan david, aurel / dumitraşcu, gabriela negreanu) / peste / strigătul nopţii / cât Moartea”.

 

                                                                        *

După acest poate prea lung, dar cred, necesar ocol, putem să zăbovim în voie numai şi numai asupra materiei care alcătuieşte substanţa cărţii de faţă: Teama de a te pierde. Ea constituie o selecţie realizată, îndeosebi, pe o singură idee: a erosului. Aşadar, avem declarat de-a face cu un volum de poeme de dragoste, dar, cum se întâmplă, de obicei, în asemenea situaţii, semnificaţiile întregului depăşesc cu mult premisele de la care se porneşte. Avem, astfel, în cazul acesta, nu numai o antologie construită pe un singur filon, cel erotic, ci o „carte” a cărţilor lui Constantin Preda, realizată la încheierea a ceea ce am putea numi o primă etapă a creaţiei sale poetice.

Deci, vorbind despre „poezie de dragoste” a lui Constantin Preda, nu facem altceva decât să vorbim întreaga sa creaţie de până acum, surprinsă în zona de vârf, adică în perimetrul său cel mai viabil estetic.

I. „DIN JOI ÎN PAŞTI SUNT GENIAL”

Există în Teama de a te pierde o sumă de poeme care descriu năstruşniciile unui „copil precoce”, ale unui răsfăţat al muzelor şi, deopotrivă, al sorţii. Cu alte cuvinte, dincolo de avalanşa (impresionantă) de metafore care încercuie „inima”  fiecărui text în parte, se ghiceşte prezenţa unui adolescent năzdrăvan, a unui frate (mai mic) valah al „netrebnicilor” Villon şi Rimbaud: „sunt cast şi interzis precum sărutul / ce-apropie prin foc două păduri / ca două vechi iscălituri / care prin viaţa mea plătesc de-a fi tributul // e vinovat şi aerul când scriu / se-aude în livezi cum pică para / din părul meu bălai porneşte ceara / prin file par rătăcitorul fiu (…) // sunt dat pe foc sunt dat  în paşte / viaţa mi-aduce care de noroc / tristeţea straşnic mă cunoaşte / şi am în dreptul inimii un boţ de foc” (ceara). Jocul acesta de-a copilul-minune în conduce pe autor la realizarea unor „poeme în răspăr”, care, în ţara-n care un Tătucă şi o Mămucă infernali trăiau apogeul deşănţării lor, îşi aveau, indiscutabil, farmecul şi încărcătura lor bine potenţată, mai ales că obraznicul „puşti” nu se sfia să se declare „genial”, fie şi din „joi în paşti”: „retras în sudul meu patriarhal / din tragica boemă / în freamăt liric n-am rival / port iatagan cu flori şi stemă // îmi omor timpul cu nerval / iau totul în dilemă / am devenit proverbial / ce mit şi anatemă // vântu-mi numără bancnote / în zgomotul cirezii / petrec cu femei prin grote / `mi cântă-n barbă huhurezii // retras în sudul meu patriarhal / public colnice la jurnal / am o telegă şi un cal / din joi în paşti sunt genial” (flit).

Într-o altă frumoasă poezie din aceeaşi categorie, teribilul adolescent ni se auto-prezintă „înfrăţit cu aurul smirna şi genţiana”: „în cântec / îngropat numele meu. requiem / pentru soare pentru zeul poeziei benedictin / câte o corabie înaintând pe bolta cerească (proxima centaura – vega – altair – ce porturi celeste) / câte un val aducând lumea la mal // în cântec / îngropat numele meu / înfrăţit cu aurul smirna şi genţiana / în cântec şi strălucirea sabiei / care ajută la rostogolirea capului / către zorii unor zile mai bune” (în cântec îngropat numele meu ).

II. „FEMEI CU DOR FEMEI CU PĂRUL LUNG”

La Constantin Preda dragostea, iubirea propriu-zisă, se constituie, din start, într-un spectacol insolit, de o preţiozitate şi calofilie atent construite, cu răsfrângeri în teritorii diafane, îngereşti şi, deopotrivă, în spaţii fine şi transparente, ale tragicului neocontrafăcut. De altfel, dintotdeauna acolo unde e dragoste multă, nici moartea nu este puţină. Sau, mai tranşant spus, unde nu e cel puţin un strop de moarte, nici dragoste (mare) nu e. Femeia, iubita reprezintă pentru poetul din Damianul Gorjului un prilej fericit de a-şi aşeza, cu frenezie, inima în chenar de metafore foşnitoare precum, probabil, ierburile mătăsoase din câmpiile paradisiace. Într-un asemenea context, versuri precum acelea în care aseamănă, de pildă, părul iubitei cu „valul care leagă porţile la rai”, sunt numeroase, am putea zice, ca arborii într-o pădure. Dar să cităm câteva strofe din poezia din care am desprins citatul abia reprodus: „de ce eşti trist nu mai scufunzi corăbii / strâmtorile din cer sunt de ajuns păzite / nebunule ce porţi pe creştet vrăbii / pâlcuri de flori vara-ţi trimite // recruţi ce duc soarele-n raniţi / şi-aprind copilăria c-un chibrit / voioase fete cu picioare-n varniţi / spun nu doar sânii lor promit // cum vara nu e-o pajişte eternă / verşi zahărul în grajd la cai / părul iubitei răsfirat pe pernă / e valul care leagă porţile la rai // uite lumina-şi leapădă stiletul / şi praporul petala în tărie / lângă trăsură-şi scutură valetul / mănuşa de pulberărie” (de ce eşti trist nu mai scufunzi corăbii). Într-o altă poezie, opaiţ, autorul scrie: „doar o femeie grea ca mierea / îmi mai culege-ntârzierea”. În foc de buturugă mică ni se prezintă o „fotografie la minut” a vântului care „deschide scorţişoara / în care se dezbracă domnişoara”. În poem scris din rotocoale de fumuri de ţigară… întâlnim un potop de imagini remarcabile, ce se reţin cu uşurinţă: „nu ştiam ce se întâmplă / cu un glonte tras în tâmplă // ghiocel de fum ţi-e trupul / te pândeşte-n pustiu lupul // cu miros de mure coapte / ţi-am visat sânii azi noapte / tremurau ca doi arginţi / sfârcuri pictate de sfinţi // cu grijanie şi vin / dintr-o ţară de pelin // dintr-o ţară cu mult soare / ah ce mure funerare”. Un emoţionant poem, aflat deopotrivă în vecinătatea romanţei şi a cântecului de jale este surioară, soţioară: „surioară, soţioară / cu mijloc de tămâioară / cu lacremi de gheaţă-n vară // lasă-mă să-ţi fiu cărare / printr-un fir de lumânare / care plânge în uitare // fie-ţi milă nu sunt câine / Doamna mea – abur de pâine / cine-ţi râde-n suflet mâine? / cine-ţi mai alină sânii? / (ochii mei plâng ca nebunii) / pe muchia săptămânii”. Când terestrul devine prea strâmt pentru tumbele îndrăgostiţilor, cuplul este reperat „prin mahalalele cereşti”: „cât de nebuni cât de fireşti / prin mahalalele cereşti (…) // cât de nebuni şi geniali / ai întrebărilor egali” (cât de nebuni cât de fireşti).

            Piscul poeziei de dragoste cuprinsă în acest volum îl considerăm triunghiul alcătuit din poemele cântec auzit toamna pe la hanuri, troiţă şi mai ţii minte aminul frumoasei primăveri?. În prima dintre ele se mizează pe un joc savant de repetiţii, reproducându-se „aproape” aidoma larma şi gesticulaţia proprii deocheatelor, mai mult sau mai puţin, hanuri de altădată: „femei cu dor femei cu părul lung / la albul cărora nici îngerii n-ajung // femei cu părul lung păzit de paji / femei cu purpură şi pară în obraji // femei cu gura caldă cum carminul / femei cu sufletul mai tare decât vinul // femei a căror neprihană dor îngaimă / femei cu sânii mici pitiţi de spaimă / femei de fum femei cu părul lung / la albul cărora nici îngerii n-ajung”. Impresia ce rezultă este de „picătură” barocă, de desime de detalii, de viaţă de răsfăţ, de boemă triumfătoare. În cea de-a doua, troiţă, se face elogiul fragilităţii (şi frumuseţii) unei femei, cum ar spune un poet român celebru de la începutul secolului, ce o „pierzi din ochi de dragă”: „de la genunchi în sus eşti iulie toată / de la genunchi în sus eşti numai urme de fragi / miez de vară tras pe roată / stea aprinsă-n cer de magi”. În cea de-a treia poemă semnalată, mai ţii minte aminul frumoasei primăveri?, se atinge, în opinia noastră, cota cea mai de sus a poeziei pe care o scrie Constantin Preda. Asociaţii insolite, imprevizibile, precum: „mărul paj”, „nasture împărat”, „cheutoare-ulicioară”, „răbufniri” memorabile (care-ţi cuceresc din prima clipă simpatia şi care, în acelaşi timp, ţi se cuibăresc sfidătoare în memorie), gen: „să te apuce paradisul”, se armonizează, viabil estetic, într-o construcţie poetică pregnantă: „mai ţii minte aminul frumoasei primăveri? // şi ramura băietană sărutându-ţi genunchii / şi mărul paj / şi valea cu iezere şi piculine (să te apuce paradisul) // rochia ta avea un nasture împărat / şi o cheutoare-ulicioară / ce ducea spre hanul cu tei // noaptea / luam pe umeri vrăbiile adormite şi-ntre maluri / visam lună frumoasă cu pietre şi valuri”.

În aceeaşi notă, acut personală, proprie poemului abia reprodus, sunt realizate şi alte trei texte de o excelentă relevanţă lirică: „vietate de xilofon / amintind de mantia altor muzici / roşie ceara ce ascunde suspinul doamnei / (hieroglifă în bucla de ceai) / animal tânăr adulmecând prada / din goblenuri cu nori şi gazele / lumina pleacă din gene / ca sabia din teaca celui mai vestit samurai” (roşie ceara ce ascunde suspinul doamnei); „îmi obişnuiesc numele / cu tăcerea // şi ce văd eu în valea oglinzii? / o eşarfă de logodnă / o copilă cu trup ajuns la jurământ / aştept vremea – vidră / şi amurgul cu pirostria / pentru trecerea lor nici-o răspântie / adânc în ceremonie albul lucrează” (eşafod de logodnă); „a trecut toamna cu un plic galben să-ţi deschidă uşa / a rămas luna să ţi se aştearnă pe urme / sân mic mângâiat cu barba într-un miez de iarnă / la Hlebine / copilă dăruindu-se matur / dai frâu liber zăpezii / bei din ceramici vinul / care şi aşa ţi-ar aduce moartea” (miez de iarnă Hlebine).

III. „TRISTEŢEA ÎŞI POTRIVEŞTE LĂNŢIŞORUL DE AUR LA GÂT”

            Am afirmat, la un moment dat, că dincolo de tonul lor exuberant, poemele de dragoste ale lui Constantin Preda sunt atinse, mai uşor sau mai pronunţat, de aripa unei păsări stranii, care-şi mai zice şi moartea. Ne vom opri, de data aceasta, asupra unui grup de poeme unde tonul elegiac este evident, fără a lipsi, însă, accentele de vitalitate, care, de altfel, constituie „motoarele de reacţie” ale fiecărui text în parte. Iată, mai întâi, poezia privelişti: „privelişti / când grâul (din glastră) încolţit în geam / înfrumuseţează copila // albul trupului său aşază un cerc în vârsta poetului / aproape (departe) e lumina / tristeţea îşi potriveşte lănţişorul de aur la gât // ce zile friguroase în munţi / când sunetele pustii / sunt punţi / pe care-şi pune în taină piciorul nubila / ce ţipăt în tăcerea ei disperată / simţi din ceruri cum coboară primejdia / vom trăi şi ziua de azi / aşteptând prin trecători înguste călăuza / vom muri până la capăt / vom vedea / ce va mai / fi”.

            Se produce, încet, dar cert, odată cu trecerea anilor, o mutare de „domiciliu” a poetului, spre poemele grave, unde metafizicul îşi face culcuş trainic din ce în ce mai des. „Flacăra” de la începuturi a devenit aproape pe neobservate „cenuşă”, iar Somnul, tot mai des, îngenunchează, „macină”, fiinţa: „numai tu ştii cum macină Somnul / cum te înmoaie şi îmbie în ceara lui fierbinte / din care numai Dumnezeu (uneori) se mai poate întoarce / numai tu ştii pacea din limba clopotului mut / numai tu ştii muzica rostogolirii sfârşitului unui mileniu / în sufletul începutului altui mileniu / numai tu ştii ce a fost flacără şi ce este acum cenuşă / numai tu ştii că zeii zboară fără aripi / numai tu cunoşti ţipătul iezilor / în împărăţia rece a făgăduinţei // numai tu şi numai tu (…) / aştepţi / cu sabia ridicată deasupra capului / să ţi se facă dreptate” (ceara din inima lui Constantin). Acum poetul realizează că faptul de a fi fericit este o sfidare, este un păcat grav, şi porneşte, cum extrem de plastic se exprimă el, să facă „ocolul pământului în plânsetul unui zeu”. Poemul din care am rupt fragmentul de mai înainte este păcatul (atenţie, lectura începe cu însuşi titlul textului): „de a mă fi născut (fericit) / de a-ţi acoperi pântecul cu ghioceii care-mi incendiază gura / de a ridica în văzduh (cu un sunet de trompetă albastră) dirijabile / de a face ocolul pământului în plânsetul plânsetul unui zeu / de a mă ascunde în clipa târzie ce înconjoară grădina (…) / de a înveseli întunericul / de a avea un far aprins în sufletul unui arcaş orb”. Sărbătorile nu mai sunt sărbători: „singur sunt de sărbători / ca sfoara din lumânări” (singur sunt de sărbători), iar „plânsul” devine un oaspete atotprezent: „stăm ascunşi pe fundul mării / şi plânsul / cum ne îneacă / îl auzim” (p.s.) „să-ţi iei aerul ca zid de apărare / şi-o stea să-ţi iei apoi s-o faci femeia ta / cu ochii unui arbore într-o-nserare / să plângi de parcă ai fi-nmormântat pe cineva” (să plângi); „(…) o muzică asiată face să se ridice-n văzduh dirijabile // ave boruri mici sub care aici am fredonat rozele vinuri / plângeţi sâni – feudele mele mici dintr-o zi de miercuri / adio cergă rozalie (pateră-n flăcări).

Citatele pe care le-am putea da, în această direcţie, sunt numeroase. Nu insistăm, însă.

IV. „PRESCURA ŞI NOROACELE TINEREŢELOR MELE ADIO”.

            Am lăsat special la finalul acestei recenzii două poeme de o deosebită acurateţe, poate cele mai bune pe care le-a scris vreodată Constantin Preda. Ele, de asemenea, au în „inima” lor un „arbore tragic” şi scări fără de număr către neant, în ciuda vioiciunii şi intensităţii evidente a unora dintre versurile care le alcătuiesc. Textele „incriminate” sunt adio frumoase şaruri nupţiale: „ploaia ca-ntr-o logodnă secretă / şi oglinzile mai adânci decât moartea // în odăi copilele par nişte flori desenate / pe-un ceainic / tremură chipul toamnei lipit de obloane / totul despre inimă domnişoară / prescura şi noroacele tinereţelor mele adio / voi frumoase şaruri nupţiale / zmeul şi zâna schitul şi frunza măi măi // septembrie-nvechitul / bogat în săruturi şi semne cereşti / e învoire generală la schituri / cu miri desenaţi pe coperţile de cafea / cin` să mai aprindă putregaiul din lampă / dar fluturele zburat de sub peceţi?” şi  ce onoare: „călăul să-ţi rostească numele-n somn / să fii singur în mijlocul uraganelor de fragi / o doamnă frumoasă să-ţi tragă cizmele / (ca după marile cruciade) / să ţi se ofere un drum care duce nicăieri / să porţi mănuşi albe în timp ce afară înfloare glicina / să faci dragoste şi să ţi se spună pe un ton blajin: / eşti teribil / să plouă mărunt din toate marginile lumii / să fii singur în mijlocul unui basm // să fii luat în considerare doar de cărăbuşi”.

Oarecum ciudată această metamorfoză a poeziei celui care a fost considerat, la debutul său un serafic, un adolescent-înger, un adept al „purităţii” totale. Menţiunea de acum 10-12 ani a lui Fănuş Neagu („Poezia sa e limpede şi răcoroasă ca boarea dimineţii”) nu mai este astăzi decât în mică parte operantă, deoarece Constantin Preda şi-a complicat între timp discursul, renunţând la zăbava în „şezlongul” diafan, construit din aripi de fluture alb şi din frunze de arbori cereşti, aşezându-se pe scaune scunde, de ceară, şi invintându-şi la dialog – a se revedea ultima poezie pe care am transcris-o mai sus – „călăul”. Lucrurile, însă, sunt, desigur, în logica firescului. Copilul minune, copilul teribil de odinioară a devenit bărbat, s-a maturizat, şi-a pierdut, adică, polenul de pe pleoape şi de pe tâmple. Poezia lui a câştigat, prin urmare, în gravitate, în adâncime. Cert este, aşadar – am mai afirmat acest lucru – că o etapă importantă a creaţiei lui se închide aici. Un pisc din acest imprevizibil lanţ muntos care este, în definitiv, poezia, a fost escaladat cu succes. Ce va urma acum? Poate o adâncire a acestui filon cu accente dramatice, unde „ceara”, „plânsul”, „singurătatea” drastică vor constitui prezenţe mult mai „confortabile” decât, să zicem, floarea de tei, glicina sau „uraganele de fagi”. De un lucru sunt însă sigur: oricum va fi să arate „chipul liric” de mâine al lui Constantin Preda, ne vom afla, în continuare, în acelaşi ţinut miraculos al poeziei de calitate.

Constantin Preda, în literatura română de azi, este o prezenţă, o certitudine. Dincolo de „mode şi timp”, a reuşit, în permanenţă, să rămână egal cu sine însuşi. Norocul, mare, a fost şi a rămas cu el. Poezia-poezie l-a înfiat, avem convingerea, pentru totdeauna.

Nicolae Ţone

———————————————————————————————-

Fiorul tragic al înstrăinării

Când i-a apărut primul volum de versuri: Iubire de pietrar (Editura «Scrisul Românesc», 1983), Aurelian Titu Dumitrescu, deşi foarte tânăr, era deja cunoscut în lumea literară, înconjurat de prieteni mari, cu acces la uşile «înalte» (capitonate) ale Bucureştiului.

Avea de partea sa, pe lângă talent, şi o carte de vizită fermecată: prietenia lui Nichita Stănescu, care, mai mult ca sigur, i-a marcat destinul literar. După cum se ştie, din frumuseţea acestei prietenii a rezultat Antimetafizica, publicată mai întâi, în serial, în «Suplimentul literar-artistic al Scînteii tineretului» (SLAST, seria Ion Cristoiu), apoi, sub coperte de carte, în 1985, la Editura «Cartea Românească». O incursiune fascinantă (gen Convorbiri cu Goethe, de Johann Peter Eckermann) în sufletul şi universul creaţiei celui dintâi «clasic al poeziei româneşti contemporane» în care Aurelian a întrebat, iar Nichita, cu o «supuşenie» şi o sinceritate strivitoare, a răspuns în stilu-i caracteristic.

Mă grăbesc să precizez că Antimetafizica nu e doar un interviu interminabil cu Nichita Stănescu, ci o carte de conştiinţă, în care confesiunea, frăţia, poezia, calamburul, cititul în stele, damful de antichitate târzie etc. sunt la ele acasă, Aurelian Titu Dumitrescu contribuind considerabil. Şi, ca să argumentez această idee, reproduc o superbă uimire a lui Nichita: „Dragă Aurelian, pune-mi şi tu întrebări mai omeneşti. La întrebarea ta de data trecută: Când ai obiectualizat cerul?, am încremenit, pur şi simplu. În definitiv, poetul nu are biografie. Biografia poetului e opera lui.”

Tânărul poet (născut la Caracal şi stabilit, o vreme, la Slatina, cu o biografie stranie şi tumultoasă: fost metalurgist, model de frizerie, actor amator, aruncător de cuţite la circ; la vîrsta de 6 ani a fugit de-acasă, din judeţul Olt, străbătând ţara de la un capăt la altul şi ajungând la Ipoteşti), i-a rămas, poate, cel mai credincios discipol, această calitate aducându-i, pe lângă celebritate, şi un fel de «îngropare « (mă refer la postura sa de poet aflat la început de drum), ca să nu mai amintesc de idiosincrasiile multora dintre confraţi.

Însă, dând dovadă de o răbdare spartană, autorul Iubirii de pietrar şi-a învins „legenda”, încercând să se bată, de la egal la egal, cu cei cărora, până mai ieri, le fusese ucenic.

A publicat, până în prezent, dacă nu mă înşel, peste zece volume de versuri, bine primite de critica literară şi cred că mai are scrise (în sertar) încă pe atâtea.

Una din ultimele sale cărţi, apărută la Editura „Vinea”, poartă un titlu de zile mari: Aproape tac, aproape plâng, aproape sunt, care defineşte cel mai exact condiţia poetului. Deschid la întîmplare şi citesc: „A început să-mi îmblânzească moartea trupul / sunt tot mai blând, iubitor şi mi-e tot mai sete / când se adăposteşte somnul între două focuri / aprinse noaptea ca o gură deschisă de şarpe…”; „Sunt tânăr  noaptea, ziua îmbătrânesc, / de boala vremii mă feresc prin rugă / şi ca un sâmbur ocolesc păcatul / şi-ating pământul rădăcină fiind…”

Versurile din această carte (sute, mii), fluvii leneşe ce macină teluricul, formează un singur Poem, fără să aibă ceva din spectaculozitatea „optzeciştilor” de la „Cenaclul de luni”.

Au, în schimb, indubitabil, ceva din fiorul tragic al înstrăinării şi regăsirii de sine, sub semnul eternei căutări care este plânsul. Graţie întâlnită (din ce în ce mai rar) doar la mai-marii Poeziei.

Nu pot să mă las furat de val şi să afirm că volumul de faţă este pragul cel mai de sus al creaţiei lui Aurelian Titu Dumitrescu. Este însă, în mod sigur, o treaptă către altceva, un val care împinge mai departe o corabie cu vânt bun la pupa!

      Constantin Preda

 

————————————————————————————————–

                               Interviuri cu fluturi şi inorogi

                       Constantin Preda în dialog cu Marius Tucă

MARIUS TUCĂ: „AM BĂTUT CRÂNGUL CĂRŢILOR ŞI MINGEA CUVINTELOR”

 

 

Mă băgaţi în corzi, acum!

Nu vă bag în corzi, ci vă întreb: se suportă greu celebritatea, domnule Marius Tucă?

Foarte greu!

De unde aţi apărut?

Din pământ, din iarbă verde…

Ce v-aţi propus să realizaţi când aţi ajuns în Capitală?

Ceea ce îmi propusesem să realizez când am plecat din Caracal: să ajung cel mai mare ziarist din România! Şi, dacă am plecat cu chestia asta în cap, ce dracu să fac. O port şi acum.

O întrebare dură: de ce „Jurnalul Naţional”, al cărui redactor-şef sunteţi, este, din punct de vedere calitativ, sub emisiunea „Milionarii de la miezul nopţii” („Tucă Show”)?

Pentru că, acolo, la „Milionarii de la miezul nopţii”, sunt singur şi totul depinde de mine. Aici, la „Jurnalul Naţional”, totul depinde de o grămadă de oameni, de fapte etc.

De ce teleastul Marius Tucă îl umbreşte pe redactorul-şef (de la „Jurnalul Naţional”) Marius Tucă?

Dom`le sunt lucruri care-i ies mai bine la un moment dat!

Cum se împacă poetul Marius Tucă cu gazetarul Marius Tucă?

Mă rup în două. O parte la ziar, o altă parte bate câmpii. Cu graţie sau fără graţie. Vreţi să mai zic ceva?

Da!

De multe ori uiţi cine eşti. Uiţi că eşti gazetar şi te trezeşti că baţi câmpii fără să-ţi dai seama. Şi, de cele mai multe ori, uiţi cu desăvârşire că ai scris, vreodată, un vers şi te trezeşti la „Jurnalul Naţional” sau la „Antena 1”.

Şi, sincer să fiu, nici nu prea ai timp să fii poet. În lumea asta în care, tot timpul, se stă cu sabia scoasă. În această situaţie poeţii, n-ar face decât să-şi piardă capetele, dacă ar trăi în lumea asta, aşa cum sunt.

Care este cea mai reuştiă emisiune pe care aţi realizat-o până acum?

Cred că au fost mai multe.

Amintiţi câteva!

Amintiţi-le dumneavoastră şi eu vă confirm dacă este aşa.

Domnule Tucă, în cazul de faţă eu pun întrebări!

Da. Şi eu vă răspund!

Deci aţi zis că au fost mai multe!

Dumneavoastră, de exemplu, care v-au plăcut?

Păi, a fost aia cu Păunescu, Vadim şi Funar…

Da, a fost una din emisiunile-şoc.

Şi cealaltă, care i-a avut ca protagonişti pe Ioan Mircea Paşcu, Sorin Roşca Stănescu şi Corneliu Vadim Tudor, în timpul căreia dumneavoastră aţi plecat capul.

Nu mi-am plecat capul, pentru că-l tăia sabia!

Eu cred că a fost o emisiune reuşită, extrem de şocantă, în care telespectatorii au băut până la fund cupa umplută cu miere şi venin.

Aia a fost o chestie, cum nu cred că s-a mai întâmplat vreodată în România, din punct de vedere gazetăresc. De asemenea, mi-aduc aminte de emisiuni foarte bune în care i-au avut ca invitaţi pe Ion Cristoiu, Cristian Tudor Popescu, Horia Alexandrescu. Şi chiar cea cu Mădălin Voicu, despre ţigani. Sunte multe, deci, care, în timp, cred că au fost bune şi chiar foarte bune.

Eu consider că emisiunea mai „gustată” de telespectatori a fost cea cu Sorin Roşca Stănescu şi Vadim Tudor.

Dom`le sunt de acord cu dumneavoastră. Cineva mi-a zis că emisiunea aceea a făcut cât toată caravana „PRO TV”.

Asta e. Deci, aţi spus-o!

Am spus-o, dacă aşa mi-a zis omul ăla!

Cine e omul ăla?

Un sociolog, şef al unui Institut de Cercetare a Opiniei Publice. Întrebări mai aveţi?

S-a încercat, în vreun fel, mituirea sau cumpărarea dumneavoastră cu ceva, ca să tăceţi?

Au fost ceva presiuni, de-a lungul vremii!

Însă nu mi-a oferit nimeni bani, ca să tac, pentru că s-a ştiut că nu primesc. Veneau cu bani, dacă ştiau că iau, dar, aşa, n-a îndrăznit niciunul.

Aţi fost ameninţat cu moartea?

Da, am fost ameninţat cu moartea, prin fax!

De către cine?

Nu ştiu, de către un necunoscut.

A, e puţin. Un „fir de nisip”! Apropo, vă e frică de moarte?

Sigur.

De ce?

Mi-e teamă să nu renunţe viaţa la mine, că e păcat. E păcat de ea să renunţe la mine. E bine să mai mestece, măcar vreo zece ani. După aia…

Sunteţi un om bogat? Sunteţi miliardar?

Sunt miliardar, pe dracu`!

Deci n-aveţi conturi în străinătate?

Ei, am! N-am conturi nici aici, nici în străinătate. N-am conturi nici la nevastă-mea.

Sunteţi un om fericit?

Pentru că realizez ceea ce-mi place: da!

Care a fost cea mai mare iubire din viaţa dumneavoastră?

Cea mai mare iubire?

Da!

Cea mai mare iubire…

Căzurăţi pe gânduri. Sunteţi melancolic!

Păi… nu mă gândesc la femei.

Eu la asta mă refer.

Aaaa… cea mai mare iubire este…

Soţia!

Da. Cea mai mare iubire din viaţa mea este nevastă-mea!

V-ar fi plăcut să jucaţi într-un film erotic?

Nu. Nu joc eu destul în viaţa asta “erotică”?

Dacă totuşi v-ar fi plăcut, ce parteneră aţi fi ales?

Daţi-mi dumneavoastră un exemplu, să văd dacă-mi place.

Asta-i culmea, să vă dau eu nume de femei…

Păi nu-mi dau seama. Scenele erotice sunt scene erotice, dă-le dracu. Mie nu-mi place să le numesc aşa, ci scene de dragoste. Şi scenele de dragoste nu ajung pe micul ecran. Sau sunt foarte rare.

Care sunt modelele dumneavoastră în materie de gazetărie? Dar în materie de poezie?

Sincer să fiu, când am plecat la drum, în gazetărie, n-am avut niciun reper. N-am zis: uite, să fiu ca ăla sau ca nu ştiu care. Sunt, totuşi, mulţi oameni care mi-au plăcut în timp, pe care-i citeam în revistele “Flacăra”, ca Păunescu, care e Păunescu, în “Săptămâna”, unde erau mari pamfletari…

Citeam şi “România literară”, mai ales pe Geo Bogza, Ana Blandiana şi Mircea Iorgulescu. Cred că eram singurul caracalean care, înainte de `89, avea abonament la “România literară”.

Vă rog să comentaţi următoarea zicere din “Respirările” lui Nichita Stănescu: “Nu se poate să vezi zâne, dacă eşti zânatec”!

Nu poţi să fii milionar… dacă nu te uiţi la “Milionarii de la miezul nopţii”!

Ce vicii aveţi?

Am toate viciile în afară de băutură. Dar vă rog să-mi enumeraţi şi mie viciile la care vă referiţi dumneavoastră.

Culori preferate?

Albastru, verde, roşu.

Chiar nu beţi? Ce vinuri preferate aveţi?

Grasa de Cotnari şi, uneori, când trozneşte lemnu-n foc, Busuioaca de Bohotin.

De vinurile olteneşti, care sunt “puterea ursului”, nu ziceţi nimic?

Acelea îmi curg prin vene, nu trebuie să le mai laud. Am crescut lângă butoiul cu zaibăr.

Visaţi, vreodată, în copilărie, când veneaţi cu bicicleta până la umăr Apele Vii, la furat de cireşe, că o să aveţi norocul să vă bateţi pe umăr cu Ion Cristoiu şi Adrian Păunescu?

Nu, n-am visat niciodată, deşi cineva mi-a zis, atunci, că o să ajung om mare. Cu gândul, probabil, că o să cresc, o să mă fac mare.

Adică… înalt? Şi-acum, că sunteţi pus în faţa faptului împlinit, că sunteţi celebru şi aţi realizat lucruri extraordinare, de ce nu sunteţi un om înfumurat, un îngâmfat?

N-am fost şi nu voi fi niciodată aşa. Mi-aş bate joc de mine!

De unde venim?

De la Est.

Şi încotro ne îndepărtăm?

Dacă venim de la Est, ne îndreptăm către…

Mă refer la întrebările fundamentale ale existenţei.

Nouă ne place să credem că venim din cuvântul unei poezii şi ne îndreptăm către punctual unei poezii. Ce, dumneavoastră nu vreţi să fiţi semnul mirării în această propoziţie?

Nu. Credeţi în Dumnezeu?

Da. Am eu o înţelegere cu Dumnezeu, să aibă grijă de mine, în momentele grele, când eu, singur, stau în faţa Lui şi fac apel la înţelegerea de care ziceam.

Cum faceţi faţă la travaliul ăsta uriaş: munca la ziar, nopţile “pierdute” (la “Antena 1”) etc.?

Pentru că-mi place, deşi, uneori, simt că sunt robot şi o să-mi sară cutia de viteze în aer. Dorm doar câteva ore pe noapte, după care, a doua zi, iau totul de la început.

Ştiu că sunteţi din Caracal. Ce-aţi făcut înainte de a veni la “Jurnalul Naţional”?

Am citit poezie, m-am împrietenit cu fete, m-am desprietenit, am bătut crângul cărţilor şi mingea cuvintelor.

De unde sunt părinţii dumneavoastră?

Din Zănoaga, judeţul Dolj. Am copilărit mult aici, m-a crescut mama lui taică-meu, muma, cum îi spuneam eu. Am fost primul ei nepot şi s-a purtat dumnezeieşte cu mine. Îi semăn foarte mult.

Care era porecla dumneavoastră în sat?

Mi se zicea “al lui Cucu”… din Zănoaga! Şi mă tot întrebam, de ce dracu, “al lui Cucu”, că n-am aflat, nici până astăzi, de ce. Şi eram speriat, Doamne, că, dacă îmi zic ăştia, din Caracal, “al lui Cucu”, sunt un om mort.

Deşi, acum, tare mult mi-ar plăcea să mi se spună “al lui Cucu”… din Zănoaga!

 

Craiova, 4 decembrie 1997

————————————————————————————————–

Semnal (editorial) în crucea verii

 

    UN POEM CÂT O CARTE

ALUNECOASĂ PANTA

- ŞI GREA!

CUVINTELE – PIETRELE

DEPĂRTATE ŞI LINE

CĂCI NU EU DUC CRUCEA – EA

MĂ DUCE PE MINE

Balşul (oraşul lui Petre Pandrea) trimite ţării încă un poet, pe Miron Manega, al cărui destin nu are nimic oltenesc în el, mă refer la dorinţa ancestrală a oltenilor de a fi în centrul atenţiei, de a face giumbuşlucuri cu cobiliţa, de a merge pe muchie de cuţit, de a culege ropote de aplauze.

Miron Manega a debutat târziu (în 2008), cu „Salonul refuzaţilor” (Ed. Junimea), carte despre care, din păcate, s-a scris puţin în presa literară a vremii, deoarece poetul (un lup singuratic) nu e revendicat de nicio gaşcă şi, în plus, a fost unul dintre discipolii lui Cezar Ivănescu, a cărui memorie a apărat-o ca nimeni altul, cu preţul de a rămâne singur, în afara taberelor dictate de mai-marii breslei scriitoriceşti.

„alunecoasă panta / – şi grea! / cuvintele – pietrele / depărtate şi line // căci nu eu duc crucea – ea / mă duce pe mine”, scrie, prevestitor, în „golgota”, Miron Manega, parcă scuzându-se că preferă penumbra, singurătatea, lacrima, jertfa. Un poem cât o carte, suntem tentaţi să spunem, un poem care bate ca o inimă şi glorifică condiţia de a fi a poetului.

Talentul lui Miron Manega e de domeniul evidenţei, scrisul său se impune justificat: „e-un grohotiş de lacrimi limanul către care / vom asfinţi cu toţii – şi cântăreţi şi mim – / suim de o vecie un deal rotund de sare / iar dincolo de dânsul – acelaşi deal suim” (dincolo).

“Salonul refuzaţilor” impune un poet care a refuzat şi refuză înregimentarea, “Salonul refuzaţilor” are puterea de a impune un autor profund şi original, un poet al cărui destin nu are nimic oltenesc în el, mă refer la dorinţa ancestrală a oltenilor de a fi în centrul atenţiei, de a face giumbuşlucuri cu cobiliţa, de a merge pe muchie de cuţit, de a culege ropote de aplauze.

                                                                                                                               Constantin Preda

————————————————————————————————–

Semnal (editorial) în crucea verii

Virgil Dumitrescu:”strigătul meu de neputinţă sau de durere/mişcă stelele”

Starea fundamentală a poetului Virgil Dumitrescu nu este seninătatea, ci îndoiala neistovită.El ia mirarea ca pe o haină de duminică şi o duce în Sala de oglinzi a poeziei:”apa din ciutură are chipu-mi răsfrânt/în stare pură…”(„ca primul poem învăţat pe de rost”).

El face reverenţe celei mai frumoase femei, scrie texte antologice despre poeţi, e conştient că strigătul său „de neputinţă sau de durere/mişcă stelele”, însă măsura talentului o dă în „reflexele toamnei târzii”, poate cel mai straniu şi mai fără de cusur poem pe care l-a scris până acum şi pe care ne face plăcere să-l reproducem alăturat:

            „se face lumină ca într-o vişină.

            ca într-o vişină putredă şopteşte îngerul

            el se pricepe mai bine la culori şi nuanţe.

            cântă

            pictează

            merge la teatru.

            o noapte întreagă mi-a vorbit despre livada

            de vişini.

            haidem atunci până ce nu se trece de tot

            vişina putredă.

            tu ai putea sări gardul fără să te simtă stăpânul.

            haidem până ce nu se luminează ca-n palmă.

            nu mai merg zice îngerul

            l-am mai sărit o dată cu tine în vis

            şi de-atunci m-am trezit.”

 

„Dacă ar fi să exist”(Editura „Scrisul Românesc”, Colecţia Orfeu, 2011) este una din rarele surprize editoriale ale anului 2011 la Craiova, ce-l are ca protagonist pe Virgil Dumitrescu, placheta beneficiind(pe coperta a IV-a) de o caldă prezentare ce poartă parafa criticului Marian Barbu, o autoritate în materie, el însuşi poet, cotat ca unul dintre cei mai fini degustători de poezie din câţi există, azi, în capitala Olteniei.

În deschidere, autorul ţine să aducă mulţumiri(şi bine face!) celor care au sprijinit editarea cărţii: Ana-Maria şi Petroniu Muscalenco(Montreal-Canada), Cosmin Pretorian, redactor-şef al săptămânalului „Indiscret în Oltenia”, pentru că apariţia unui astfel de volum, în aceste vremuri de restrişte, când poeţii o duc foarte greu, abia supravieţuind regulilor dure ale economiei de piaţă, pare a fi o mare sărbătoare.

Virgil Dumitrescu este o conştiinţă artistică matură(a publicat, până în prezent, alte patru volume de versuri:”Fiul Soarelui”-1975;”Mai mult de cât cuprinde ochiul”-1988;”Iulie Patru”-1998;”Van Gogh, poetul”-2010), posedă o tehnică impecabilă de a construi miracole şi o putere de plasticizare din ce în ce mai rar întâlnită la creatorii din ziua de azi.

„Dacă ar fi să exist”(Editura „Scrisul Românesc”, Colecţia Orfeu, 2011) poate fi considerat, indubitabil, momentul de vârf al creaţiei lui Virgil Dumitrescu, cartea sa de căpătâi, dacă se poate spune aşa, ce-l aşază pe autor acolo unde îi e locul, în rândul poeţilor de raftul întâi ai Craiovei.

                                                                        CONSTANTIN  PREDA

————————————————————————————————–

Interviuri cu fluturi şi inorogi

Constantin Preda în dialog cu Ioan Alexandru

IOAN ALEXANDRU:

„ÎN POEZIE E TĂINUITĂ ÎNŢELEPCIUNEA LUMII CEA MAI PROFUNDĂ”

 

 

Un poet este petala unei naţii. El ţine curat izvorul luminii, izvorul istoriei. Cărui fapt se datorează venirea dumneavoastră la Craiova, domnule Ioan Alexandru?

Mă aflu la Craiova pentru a-l sărbători pe Brâncoveanu. Dumitale, Constantin Preda, îţi datorez cinstirea lui Brâncoveanu la Craiova, la Casa Armatei, unde îţi împlineşti serviciul militar alături de aceşti oameni minunaţi, ofiţerii Ion Pană, Ion Răduleţu, Alexandru Oşca, Teofil Pop, Stelian Gheşea şi Ion Mihai.

Azi-dimineaţă, am numărat peste optzeci de nume de bani ai Craiovei, stăpâni, aici, un sfert de mileniu până după Brâncoveanu.

În documentele emise de voievozii din scaunele de la Bucureşti sau Târgovişte, banul Craiovei este cel dintâi sub pecetea domnească.

Dar acum, vorbesc despre opera lui Constantin Brâncoveanu, în Bănie, într-o frumoasă sală cu rezonanţă, iar „Imnul lui Constantin Brâncoveanu” ca şi „Testamentul lui Ştefan cel Mare” le poţi îngâna în şoaptă în liniştea absolută ce s-a aşternut peste noi.

Aseară aţi triumfat, în amfiteatrul de la Casa Armatei, într-un extraordinar recital de poezie. De unde atâta forţă, de unde atâta putere?

Ce-i puterea cuvântului, ce splendoare zace şi în limba asta românească! De-a ne strânge laolaltă, de-a fi uniţi în cuget şi simţiri, de-a fremăta şi a lăcrima şi-a surâde în hohote, de-a ne bucura şi înnobila şi înălţa sufleteşte, de-a ne şti laolaltă cuprinşi într-un avânt ziditor, edificator întru mai multă viaţă, de-a ne şti oameni în toată firea în acea datorie sfântă de a alcătui fiinţa unui neam faţă de care multe sunt virtuţiile ce trebuie să le însufleţească inima şi gândirea generaţie cu generaţie.

Poate astfel erau şi grecii vechii Elade în faţa amfiteatrelor lor pline când Sofocle şi Pindar aduceau în cuvânt făpturile ce au murit pentru patria lor.

„Imnul lui Constantin Brâncoveanu”, ca şi evocarea lui Mihai Viteazul i-a adus pe spectatori în pragul lacrimii!…

Împreună cu actorul Dan Nasta i-am evocat, aseară, pe Mihai Viteazul, din „Imnele Transilvaniei”, pe „Constantin Brâncoveanu şi pe toţi cei patru fii ai săi jertfiţi pentru credinţa neamului”, din „Imnele Ţării Româneşti”, şi, în încheiere, „Testamentul lui Ştefan cel Mare”, din „Imnele Putnei”.

Istoria ajunsă obiect al poeziei, iată că poate fi ascultată în absolută tăcere şi reculegere de către oamenii ce şi-au găsit vocaţia şi slujirea acestei ţări în Armata Română pe care Nicolae Iorga o socotea datoare cu fiecare generaţie întru consolidarea conştiinţei naţionale a poporului român.

„Imnul lui Constantin Brâncoveanu” poate aduce în pragul lacrimii, iată, şi aceste inimi desprinse din tinereţe cu viaţa aspră cerută de profesia ce şi-au ales-o.

Am avut bucuria unei întâlniri de neuitat. Dialogul cu sala, apoi recitalul de poezie, liniştea până la lacrimă ce s-a aşternut între noi pe calea logosului, hrană a sufletului, ne îngăduie să o spunem cât de importante pot fi asemenea întâlniri, cât de creator poate devenit un asemenea spaţiu oferit întâlnirilor de la inimă la inimă.

Sunt pentru a cincea oară între oltenii acestui mare oraş. Am avut prilejul, ca ardelean, să admir la intelectualii acestui ţinut o imensă fineţe, ospitalitatea lor fiind una cu rădăcini ancestrale. Iar în sufletul faptelor şi cuvintelor lor bine cumpănite poţi să întrevezi, cu uşurinţă, multe veacuri de spiritualitate.

Se poate defini poezia? Care credeţi că sunt marile taine pe care le ascunde poezia?

În poezie e tăinuită înţelepciunea lumii cea mai profundă. De la „Cartea Vedelor”, de la Homer… până la cărţile fundamentale ale secolului XX, se ascund, în aceste cărţi de poezie, în marea poesie a lui Eminescu, înţelepciunile cele mai adânci care privesc soarta sufletului omenesc.

Mulţumim dumnealor gazdelor noastre, de la Craiova, pentru cuvintele de preţuire, pentru poezia română de astăzi, spuse cu acest prilej.

Craiova (5 octombrie 1987)

————————————————————————————————–

Semnal (editorial) în crucea verii

„LA NORD DE SUFLETELE VOASTRE”

            Tulburătoare această plachetă de versuri(semnată de Dorina Brânduşa Landen) care a văzut, recent, lumina tiparului la Editura „Călăuza V.B” din Deva, acolo unde a fiinţat o puternică Şcoală de poezie, una dintre cele mai veritabile din România, în jurul lui Valeriu Bârgău, a Marianei Pândaru, a lui Eugen Evu etc.

Citind „La nord de sufletele voastre”, pătrunzi nu doar într-un vast teritoriu poetic, dar şi în viaţa, de un dramatism aparte, a unei(remarcabile) poete ce s-a stabilit, de peste zece ani, în Suedia, unde continuă să scrie şi să viseze româneşte:”…doar noaptea îmi rămâne mie/mai tandră decât lumina lunii polare/-îmi cer scuze-eu m-am retras/cu neliniştea sufletului meu/răstignit în cuie de aur/martor tacit la sinuciderea balenelor albe”; „Lumea fără cuvinte”.

Speranţa şi îndepărtarea se contopesc într-un fel unic de a fi(“E prea târziu/să mai ajungi la sfârşitul zilei./În cimitirul iernilor polare/culcate sunt legile tale din tinereţe/uitate sunt dimineţile leoarcă de ploaie/auriul verii culorile calde/anotimpurile/vârstele omului-/doar umbra unui lup alb/care şi el va dispare”; „Ceremonie finală”), într-un ţipăt sfâşietor ce aminteşte de zbuciumul şi destinul unei alte mari poete, Mariana Pândaru, care-i este prietenă şi i-a editat această carte.

Dorina Brânduşa Landen posedă acea rară capacitate de a te înfiora(„…Poetul/cheamă moartea/şi ea îl sărută pe gură…”; „Poetul”), folosind cuvinte puţine, fără zorzoane, fără exces de metafore.

Versul său se bizuie pe tensiune, e străfulgerat de patimă, deşi poeta aprinde focuri mari pe nesfârşite întinderi de gheaţă:”…Jarul nu-şi mai recunoaşte cenuşa/întunericul e mut./Vânătorii de elani s-au culcat(…)/dar mâine/ochii lor vor sticli rece/şi nu ştiu dacă/glontele alb va lovi/elanul rătăcit de turmă/ori un şoim halucinând în zare.//Ninge/zăpada se lipeşte ca zahărul/pe duminicile în care/nimeni se însoţeşte cu nimeni”; „Nord”.

„La nord de sufletele voastre”(un titlu aparent banal, dar care ascunde un mare tâlc) este o plachetă ce dezvăluie o poetă dotată, cu un stil aparte, mizând pe sugestie, pe strigăt, pe candoare, pe îngândurare.

                                                                                                           CONSTANTIN  PREDA

————————————————————————————————–

Semnal (editorial) în crucea verii

“VISE, ÎNGERI, AMINTIRI”

O decentă poezie intelectuală, „cu multe accente religioase, cu o anume adoraţie chiar”, scrie Virginia Mircea în „Vise, îngeri, amintiri” (Editura „Cadran Politic”, Bucureşti, 2009), carte ce poate fi considerată una din cele mai importante apariţii editoriale din ultimul timp.

Tonuri estompate, sobrietate, o anume delicată melancolie, tăietură a versului îngrijită şi moderată aluzie livrescă (mărturisind o autoare instruită, care nu se repede ca atâţia alţii să-şi impresioneze cititorii cu motto-uri din ultimele lecturi) – iată ce caracterizează creaţia acestei remarcabile poete.

Impresia ce ne-o dă este că Virginia Mircea îşi cunoaşte atuurile şi insuficienţele, de vreme ce nu forţează trasee ce nu-i sunt proprii.

Presiunea instrucţiei asupra versurilor e una de substanţă, rar se întâmplă ca ea să fie fastidioasă.

Exprimarea este una directă, fără „înflorituri”, fără surplus de metafore (vezi poemele „Trădare”, „Eu sunt”, „La înviere”, „Mentorul meu”, „Oglinzi”, „Plângi, Basarabie” etc.), neliniştea şi zbuciumul lăuntric devenind creatoare şi transmiţându-se cu forţă.

Greutatea lirismului stă în reprimarea discursului, păstrând doar cuvintele evocatoare, pline de sens şi de simţire, „Noua eră”, în economia ei de sunete, părând o excelentă elegie a vârstelor revolute şi, totodată, cea mai frumoasă poezie a plachetei.

Simplitatea versurilor sale, după cum subliniază şi Emilian Marcu, sinceritatea debordantă cu care sunt trecute pe coala albă denotă o anumită puritate şi curăţenie sufletească atât de absente poeţilor din ultima vreme. Descrierea, uneori aproape liniară, este „spartă” de un lirism potolit, un lirism care se apropie mai degrabă de unul de citit la gura sobei.

Înclinaţia autoarei către sublim, către frumuseţe, către ceea ce ţine de marea (re)povestire a lumii, sărutul său palid (bacovian) pe inelarul vorbei etc., le deducem din sunetul grav al harfei pe care abia o atinge.

Virginia Mircea, repet, scrie o poezie intelectuală (fără exces), sobră şi concisă, rostită în şoaptă. Ea este o poetă de o rară sensibilitate care, vorba lui Gheorghe Tomozei, reface totul, pentru sine, dăruindu-se (sacrificându-se) generos si anonim cu siguranţa mai mult a utilităţii creaţiei sale decât a strălucirii ei.

„Vise, îngeri, amintiri” este, dacă se poate spune aşa, un adevărat tur de forţă şi constituie afirmarea unei voci lirice inconfundabile.

Constantin Romulus Preda

——————————————————————————————————————-

——————————————————————————————————————-

CONSTANTIN PREDA ÎN DIALOG CU ION PITULESCU

ION PITULESCU:

„DAN IOSIF ACŢIONA LA INTIMIDARE, PE FAŢĂ ŞI CU PISTOLUL ÎN MÂNĂ”

——————————————————————————————————-

Aşa cum ne aşteptam, chiar şi după ieşirea sa la pensie, generalul Ion Pitulescu continuă să fascineze generaţii de poliţişti, sereişti, magistraţi, ofiţeri de la “Doi şi-un sfert” etc., gesturile sale de curaj şi dosarele instrumentate părând a fi, azi, de domeniul fantasticului.

Biografia sa, ca şi lupta împotriva criminalităţii sunt pline de tumult, încă neexplorate şi ar merita radiografii complete sau importante studii de caz.

Nu ştiu dacă fostul şef al IGP a fost decorat de vreun preşedinte al României postdecembriste (deşi merita cu prisosinţă acest lucru) însă el rămâne un model, o personalitate inconfundabilă, o legendă vie, o veritabilă “bancă de date”, un bun de patrimoniu naţional (cum ar zice Fănuş Neagu) şi, nu în cele din urmă, o expresie a rebelului continuu… pentru că s-a aflat mereu în opoziţie cu mai-marii vremii (vezi cazul Ion Iliescu) şi în război deschis cu capii Mafiei politice şi economice, ai crimei organizate, pe care, pe cei mai mulţi dintre ei, i-a trimis după gratii.

L-a arestat pe Gigi Boieru (zis “Gigi Bogatu”, primul şef al Mafiei ţigăneşti din Bucureşti; naşul lui Fane Spoitoru), l-a arestat chiar pe Fane Spoitoru (care şi-a botezat fiul la “Casa Poporului”, unde a vut numai invitaţi “pe sprânceană”: senatori, deputaţi, procurori, judecători, generali de poliţie, generali SRI etc.), a dezvăluit legăturile dintre Zaher Iskandarani şi generalul Vasile Ionel (şeful Administraţiei prezidenţiale din perioada lui Ion Iliescu), i-a anchetat pe fraţii Păunescu, a denunţat opiniei publice că patronul de la “Sexy Club” (Constantin Constantin) era un proxenet notoriu, l-a anchetat şi i-a întocmit dosar penal lui Virgil Măgureanu, l-a băgat “la zdup” pe Gigi Kent (prietenul lui Teodor Stolojan şi iubitul jurnalistei Floriana Jucan) etc.

A publicat, în 1996, la Editura “Naţional”, “Al III-lea război mondial – crima organizată” (carte cu un mare success de librărie, tipărită în trei ediţii), având pe coperta a patra o scurtă prezentare a lui Daniel Tarshys, ex-secretar general al Consiliului Europei: “Dacă crimei organizate i se permite să se dezvolte, însăşi fiinţa statului şi a instituţiilor sale democratice sunt periclitate, în mod deosebit acolo unde democraţia este încă tânără şi fragilă.”

Ion Pitulescu este, după unii, un clasic al Poliţiei române postdecembriste, un autentic reper moral al zilelor noastre, cea mai proeminentă personalitate a instituţiei pe care, între anii 1995-1997, a condus-o exemplar, cu mult curaj şi cu rezultate greu de egalat.

Modestie, tenacitate, onestitate, încredere, perseverenţă – iată doar câteva din calităţile care l-au caracterizat şi-l caracterizează pe temutul Ion Pitulescu, general cu o droaie de discipoli în toate colţurile ţării, în toate unităţiile de profil ale MAI.

Secretul succeselor sale pare a fi acesta: modestia este mai importantă decât puterea, sau tocmai ea, modestia, este adevărata putere!

——————————————————————————————————-

Domnule general Ion Pitulescu, în urma vastei experienţe pe care aţi acumulat-o, ca simplu ofiţer, şef al Direcţiei Judiciare din IGP, şef al IGP sau consilier al ministrului de Interne, vă rog să-mi precizaţi dacă, în România, ţiganii reprezintă un pericol şi dacă, prin modul lor de manifestare, mă refer doar la o parte dintre ei, sunt organizaţi deja în structuri de tip mafiot.
Pentru a demonstra amploarea deosebită a fenomenului infracţional în rândul ţiganilor, voi expune câteva concluzii criminologice, bazate pe date statistice clare, de necontestat, mai ales că valorile prezentate sunt la parametri minimi, adică cifrele ce indică situaţia numerică a unor genuri de infracţiuni comise de membrii acestei etnii pot fi mai mari, în nici un caz mai mici. Astfel, cu toate ca, in conformitate cu datele oficiale, numarul tiganilor reprezinta 1,80 la suta din populatia Romaniei, in anul 1994, din 174.765 de persoane invinuite sau inculpate pentru savarsirea de infractiuni, 17.559 au fost tigani. Aceste cifre demonstreaza ca potentialul criminogen al tiganilor este de cateva ori mai mare decat cel al restului populatiei Romaniei, situatie ce are tendinte de agravare daca tinem seama ca, in ultimii ani, indicele de crestere a numarului infractorilor tigani a fost aproape dublu fata de indicele general de crestere al participantilor la savarsirea de infractiuni. Un alt aspect: tiganii reprezinta cea mai prolifica minoritate nationala din Romania, chiar si din Europa. Unele anchete realizate, în 1993, de catre Institutul pentru Cercetarea Calitatii Vietii au scos in evidenta ca jumatate din familiile tiganesti (45,8 la suta) sunt compuse din 7-8 persoane cu o medie de 6,6 copii pe familie, fata de cifra de 3,1 membri, cu cat era cotata dimensiunea medie a unei familii pe tara. Aceste cifre demonstreaza, o data in plus, ca, daca din cifra ce reprezinta numarul tiganilor din Romania am deduce numarul copiilor minori, care nu raspund penal, valoarea potentialului criminogen in randul etniei ar atinge valori la care nici nu doresc sa ma gandesc.

Sa revenim la prima intrebare: se poate vorbi, in Romania, de existenta mafiei tiganesti?
Pentru a demonstra realitatea aspectelor descrise mai sus si, mai ales, existenta mafiei tiganesti, modul de manifestare, influentele si legaturile create in randul politicienilor, al demnitarilor si al unor inalti functionari din administratie, politisti, procurori, judecatori etc., voi arata cateva date despre unele grupari criminale, bine organizate si care au actionat in Bucuresti si in alte zone ale tarii. Primul grup (constituit pe principii mafiote, urmarit si cercetat de politie) a fost acela compus din familiile de tigani Duduianu Petrisor, zis Cristofor, Duduianu Nicolae, zis Pian, Duduianu Vasile, zis Istronom, Duduianu Ion, zis Netinau, Vaduva Sofian, zis Denom, si Vaduva Gheorghe, zis Albert. Din gruparea infractionala mai faceau parte Vaduva Paun, zis Reget, Stanescu Ion, zis Ion al lui Feni, Sandu Ion, zis Ludovic, Stoica Marian, zis Palicaru, Dumitru Gheorghe, zis Fanfan, Gheorghe Nicolae, zis Jumera, Gheorghe Marian, Vaduva Florea, zis Zabar, Vaduva Miltiade si alti 60 de tigani si tiganci care isi aveau resedinta in Bucuresti, in comunele Sinesti, sat Lilieci, Movilita, judetul Ialomita, si Afumati-Ilfov. Principalele sedii ale gruparii erau campingul din Sinesti si Complexul “Lebada”, de unde capii bandei conduceau grupurile si operatiunile acestora, imparteau prada, judecau abaterile unor membri si se intalneau cu personalitati si functionari carora le cumparau servicii si facilitati.

Pentru a-i corupe pe cei de care aveau stricta necesitate, capii gruparii plateau importante sume de bani, mai ales in valuta, faceau cadouri de valoare, inclusiv autoturisme, completand arsenalul cu punerea la dispozitie a unor prostituate tinere, romance sau din tarile CSI. In perioada cat grupul a fost supravegheat, au putut fi identificati mai multi functionari publici si chiar generali care au beneficiat de aceste favoruri si placeri. Din pacate, munca titanica (depusa de grupul de politisti pentru prinderea in flagrant, retinerea si probarea vinovatiei acestui periculos grup mafiot) a avut un sfarsit lamentabil, toti cei 23 de tigani arestati fiind pusi, mai devreme sau mai tarziu, in libertate, prin grija instantelor de judecata, care nu au tinut seama de pericolul social deosebit al infractorilor si al faptelor comise de acestia, batandu-si joc, efectiv, de suferintele victimelor, de activitatea procurorilor, de interesele societatii romanesti, si in final, de principiile de justitie, de dreptate. Un alt sef al etniei tiganilor, unul dintre cei mai mari mafioti, a fost si Stoica Gheorghe, zis Gigi Ursaru, cunoscut ca un versat bisnitar si contrabandist care avea la activ, în perioada în care îl cercetam eu, peste 12 condamnari pentru fapte grave si care, impreuna cu cei doi fii ai sai si o grupare constituita si aflata sub comanda sa, s-a lansat in lovituri de tip mafiot extrem de periculoase, dar foarte profitabile, precum si in contrabanda cu tigari, activitati ce i-au adus castiguri imense, investite si spalate prin numeroasele firme ale familiei.

Acest infractor si fiii sai au scapat de raspunderea penala si atunci cand au savarsit fapte de o violenta deosebita in public, sub ochii multor persoane si cu sfidarea celor mai elementare norme legale, morale si chiar de bun-simt. De exemplu, in 29 decembrie 1993, in jurul orei 23.00, Gigi Ursaru impreuna cu cei doi fii – Ion si Marian – au patruns in incinta barului “Giani” din Bucuresti, sectorul 2, amenintand consumatorii cu pistoale-mitraliera si aplicand lovituri cu patul armelor patronului Parnica Ion si altor persoane, tragand doua focuri in tavan si producand o panica de nedescris. Dupa indelungi urmariri, cauzate de disparitia infractorilor, cei trei au fost retinuti si apoi arestati de catre Parchet, insa aceeasi judecatorie (a Sectorului 2) a dispus, la 17 iunie 1994, punerea lor in libertate, pentru ca, prin Sentinta penala nr. 7771, din 23 noiembrie 1995, respectivii sa fie absolviti de orice raspundere prin achitare, o motivare motivata intr-un stil rusinos si degradant pentru judecatorii care au semnat-o.
Este adevarat ca Fane Spoitoru, prietenul din Canada al lui Leonard Doroftei, avea intrare permanenta la un important general din Politia Romana, care-l alinta, nici mai mult, nici mai putin, cu apelativul “printisorul meu”?
Desi arestat si cercetat, in mai multe randuri, pentru tentativa de omor, talharii si santaj, Fane Spoitoru a beneficiat, in permanenta, de “prietenia” unor politisti cu functii inalte, de “intelegerea” unor procurori si de “clementa induiosatoare” a unor complete de judecata, care l-au pus de mai multe ori in libertate. Pentru a contura personalitatea lui Fane Spoitoru, remarc doar botezul fiului sau, cu ceremonialul deosebit desfasurat in Palatul Parlamentului, unde au participat peste 300 de invitati, unii chiar demnitari si parlamentari, intr-o ambianta specific tiganeasca, data de opulenta meniului si de banii aruncati peste tot, stransi ulterior cu farasul si pusi in geamantane, mare nas fiind omul care conducea totul din umbra, temutul Gigi Boieru, pe numele său adevărat Gheorghe Constantinescu.

Trist şi extrem de regretabil este si faptul ca Fane Spoitoru avea, permanent, intrare la un cunoscut general din Politia Romana, care-l alinta pe acest infractor notoriu cu apelativul “printisorul meu”, iar eliberarea sa, a lui Fane Spoitoru, din beciurile politiei, a fost tratata, atunci, ca o importanta conditie in alianta tacita, secreta, dintre doua partied, dintre două formaţiuni politice.

Prestigiul celuilalt tigan, Gigi Boieru, a depasit de mult granitele etniei din care face parte, fiind considerat unul dintre “capii lumii interlope” din Romania. E cunoscut ca o persoana foarte bogata, motiv pentru care i se mai spune si Gigi Bogatu. Pe vremea cand activam in MI, aşa cum am scris şi în cartea “Al III-lea război mondial – crima organizată” acesta detinea in comuna Snagov un teren pe malul lacului, unde a construit nu mai putin de 11 vile, iar in comuna Chitila detinea un teren in suprafata de 98.000 metri patrati, unde isi amenajase depozite de marfuri. A desfasurat afaceri prin mai multe firme, mai cunoscuta fiind SC Atlantic Consignatie SRL Bucuresti, cat si localurile de pe Litoral, intre care se detasa Restaurantul “International” din Neptun. A mai detinut, la vremea aceea, cateva imobile importante din Bucuresti, mobilate cu piese vechi, cu bunuri, obiecte si tablouri de valoare, susceptibile a face parte din patrimoniul national. Intre vilele pe care le poseda se numara si cea in care a locuit Ion Gheorghe Maurer, pe care a pus stapanire cu ajutorul unor documente fictive, contrafacute gratie unor functionari corupti din domeniile justitiei si notariatului. Inteligenta sa nativa si simtul practic l-au facut ca tot timpul sa-si asigure spatele, astfel ca, in timpul retinerii sale, cu ocazia unei perchezitii domiciliare, pentru a impresiona echipa de politisti, a sunat, prin telefonul mobil, doi inalti functionari publici din Guvernul Romaniei, unul fiind chiar membru titular al Guvernului. Desigur ca figura nu i-a tinut, echipa fiind trimisa chiar de mine, iar politistii erau asigurati ca imi asum toate responsabilitatile pentru masurile legale luate.
Care este cauza care a condus la existenta unor asemenea situatii paradoxale?
Este una singura: Coruptia! Coruptia si iar coruptia!

Mulţi îl consideră pe Fane Spoitoru liderul incontestabil al ţiganilor-infractori din ţara noastră? Cum a ajuns el aşa de puternic şi de respectat încât unii politicieni, de atunci, i-au permis să organizeze, la Palatul Parlamentului, botezul fiului său?

Referitor la Mafia ţigănească, tabloul ar fi incomplet dacă, aşa cum amintiţi şi dumneavoastră, nu aş face câteva completări la controversaţii Ion Titişor, zis Fane Spoitoru, şi Gheorghe Constantinescu, zis Gigi Boieru.

Ion Titişor, infractor vestit în mediul ţigănesc, cu multiple condamnări, a beneficiat de un sistem relaţional aparte. Astfel, după ce a fost arestat la 3 februarie 1988

Ati avut, cumva, conflicte cu generalul Vasile Ionel, ex-sef al Administratiei Prezidentiale?

N-am avut nici un fel de conflict, insa am mai declarat despre faptul ca, la generalul Vasile Ionel, aveau acces unele persoane ce faceau parte din structuri mafiote. Renumitul Zaher Iskandarani, in perioada in care se afla dat in urmarire generala, a facut vizite la Cotroceni, iar domnul consilier Vasile Ionel mi-a telefonat, cerandu-mi sa-i asigur protectie impotriva altor arabi care-l amenintau. La fel si consilierul Victor Opaschi, Domnia sa constituind subiectul unui enorm scandal de presa, fiind implicat in afacerea “Sanca”. De altfel, despre acest consilier au existat numeroase informatii, la politie si la serviciile de specialitate, in care se semnala implicarea lui in diferite afaceri necurate.

Ce ne puteţi spune despre regretatul Dan Iosif, care a fost, şi el, consilier a lui Ion Iliescu?

Despre consilierul Dan Iosif cred ca nu mai este nimic de adaugat, pentru ca relatiile sale cu marii contrabandisti din Timisoara, legaturile cu Puiu Tanase si cu alti afaceristi dubiosi, pe care i-a ajutat sa obtina imprumuturi mari de la banci si pentru care a intervenit spre a-i salva de raspunderea penala, s-au desfasurat, toate, in vazul lumii, inaltul demnitar actionand la intimidare, pe fata, si cu pistolul in mana. Despre aceste aspecte si, mai ales, despre implicarea unor membri ai Guvernului, a unor consilieri prezidentiali si a unor cadre cu functii inalte din Interne in protejarea unor afaceristi notorii am raportat, cu ocazia catorva intalniri, domnului Virgil Magureanu, şef al Serviciului Român de Informaţii.

M-am destainuit dansului pentru ca, inevitabil, ajunsesem in culmea disperarii. Din păcate, nu intrezaream nici o cale de iesire din acel marasm spre care ne indreptam atunci si pentru ca nutream palida speranta ca, poate, nici lui nu-i era indiferenta aceasta situatie grava. M-am destainuit constient ca risc foarte mult, dar cel putin aveam sufletul impacat ca mi-am facut datoria, pentru ca problemele in cauza erau atat de grave incat interferau si cu resortul care tinea de competenta SRI.

Observam, evident, cand discutam cu domnul Magureanu, ca acesta ma conducea spre acelasi loc din dreapta biroului, unde se aflau o masuta si un arbore ornamental, loc intesat, desigur, cu microfoane pentru inregistrare, dar acest fapt nu mai avea nici o importanta. Important si trist este ca relatarile mele nu au avut alta urmare decat ca au ajuns, sunt convins, la urechile celor in cauza, adica la urechile celor care încălcaseră legea. In felul acesta se explica, dacă se poate spune asa, si “simpatia” de care am inceput sa ma bucur din partea lor.

Vă propun un alt nume de mafiot pe care, în 1996, l-aţi arestat: Gigi Kent (pe numele său adevărat: Vasile Gheorghe), iubitul jurnalistei Floriana Jucan, şi în jurul căruia s-a ţesut o legendă fabuloasă. A fost condamnat în vremea lui Ceauşescu (sentinţă comparabilă cu condamnare la moarte), după revoluţie a fugit în Germania, s-a reîntors în ţară şi a făcut afaceri înfloritoare cu Credit Bank, de la care a obţinut de 6 milioane de dolari, credite pe care nu le-a mai rambursat niciodată. În urma denunţului său, a “căzut” arestat primul preşedinte de bancă din România, Marcel Ivan, fost prieten şi partener al său. Presa vremii a scris că Gigi Kent s-a bucurat de prietenia politicianului Teodor Stolojan şi a bancherului Mugur Isărescu, iar hotelul “Cota 1400”, care îi aparţinea, îl înţesase cu aparatură video, în felul acesta având la mână toată “floarea cea vestită” a Bucureştiului.

Nu v-a “admonestat” nimeni că aţi avut curaj să-l arestaţi pe Gigi Kent?

N-a ştiut nimeni de acţiunea mea de la hotelul “Cota 1400”. Când aveam, de exemplu, o acţiune la Constanţa şi plecam cu echipa mea într-acolo, le spuneam unora dintre şefii mei că plec la celălalt capăt al ţării, la Timişoara sau la Vaslui. Erau interese mari (politice şi financiare) în joc şi nu prea aveam încredere în nimeni, în afara colectivului pe care îl conduceam. Aşa am procedat şi în cazul lui Gigi Kent. Când am ajuns la Ploieşti am făcut, totuşi, o mică greşeală. M-am întâlnit, preţ de câteva minute, cu şeful SRI Prahova şi şeful Poliţiei de atunci, pe care i-am informat şi le-am cerut ajutorul. Cei doi, după părerea mea, cred că l-au anunţat pe Gigi Kent, pe care l-am găsit “pe picior de fugă”, cu bagajele făcute, după ce tocmai se despărţise de un important ambasador străin la Bucureşti. Am ratat o mare lovitură a vieţii mele de poliţist. Dacă nu făceam escala de la Ploieşti era posibil ca, alături de Gigi Kent, să-l prind şi pe ambasadorul respectiv, cu care tocmai mă întâlnisem “pe traseu”.

A doua zi, la minister, am fost chemat de un secretar de stat, căruia, din motive lesne de înţeles nu-i dau numele, şi mi-a zis că nu mă va ierta niciodată că am avut curajul de a-l aresta pe Gigi Kent fără să-l anunţ. I-am răspuns calm, dar ferm: “Cum să vă anunţ domnule general, când Gigi Kent vă era prieten bun şi jucaţi săptămânal poker cu el? Cum să vă anunţ când, la toate partidele de poker, cel care pierdea totdeauna era Gigi Kent?”

Cât de greu este să lupţi impotriva “criminalităţii gulerelor albe”?

O cercetare întreprinsă de către E. Sutherland asupra a 70 de mari corporaţii din domeniul minier, industrial şi comercial din SUA, a scos în evidenţă faptul că, într-o perioadă de 40 de ani, fiecare dintre aceste corporaţii a violat cel puţin una dintre legile ce vizează interdicţia vânzării ilicite a unor produse, reclama falsă, încălcarea drepturilor de patent şi reproducere, neindicarea sau falsificarea mărcii de fabricaţie, concurenţa neloială s.a.m.d. Bazat pe aceste date, E. Sutherland concluziona: “criminalitatea gulerelor albe în afaceri este exprimată cel mai fracvent în froma falsificării bilanţurilor financiare ale corporaţiilor, manipularea bursei de valori, mita comercială, mituirea oficialilor publici, direct sau indirect, asigurări fictive, vânzarea de produse contrafăcute, înşelarea la încărcături şi măsurători ale mărfurilor, falsificarea sorturilor şi acestora, frauda şi folosirea ilegală a fondurilor, fraude în domeniul impozitelor, tăinuirea unor încasări şi pseudofalimente”. Toate acestea reprezintă “escrocherii legitime”, aşa cum obişnuia să le denumească celebrul gangster AL CAPONE. Asemenea fapte, fotografiate atât de bine prin studiul celebrului sociolog american, dar şi multe altele, se regăsesc în proporţii mai mari sau mai mici în peisajul economico-social al României de astăzi.

(Eşelniţa, 10 mai 2010)

Interviu realizat de

CONSTANTIN PREDA

——————————————————————————————————————-

——————————————————————————————————————-

TAIFUNUL CU CEI MAI FRUMOŞI OCHI ALBAŞTRI


Două mari nenorociri, două mari seisme mi-au cutremurat, până în prezent, din temelii fiinţa: moartea mamei şi moartea lui Adrian Păunescu.

A murit Adrian Păunescu, de care m-a legat, cu mici întreruperi, o prietenie(frăţie?) de aproape douăzeci de ani, şi mi s-a împietrit inima exact ca la moartea mamei.

De atunci, din 2 decembrie 2008, de când gorniştii au cântat sfâşietor(asurzitor) în faţa casei mele părinteşti, iar groparii i-au coborât mamei trupul de zambilă în noua ei căscioară dintr-un ţintirim de pe Valea Dunării, n-am mai simţit un fior atât de straniu, care(parcă) îţi pustieşte sufletul şi-ţi scurtează zilele.

A murit, mai deunăzi, Adrian Păunescu de parcă ar fi murit cineva drag din familia mea.

Ăsta e sentimentul, dacă se poate spune aşa, pe care îl am şi acum.

De vid, de aiurare, de gol sufletesc.De om căruia i-a fugit pământul de sub picioare, de fântână căreia i-au fost incendiate(făcute scrum) şi cumpăna, şi ciutura, şi izvoarele.

A murit, deunăzi, Adrian Păunescu.

A murit Adrian Păunescu şi s-a ascuns într-o stea.

Şi acum îmi tremură mâna, şi acum mi se îneacă în fum sufletul.

A murit un poet fabulos(cu suflet de fluture, de zimbru, de cerb lopătar), unul dintre cei mari, poate dintre cei mai mari salahori ai poeziei româneşti dintotdeauna.

A murit eroic, pe linia întâi a frontului, cu banduliera de metafore în mână, cântându-şi(nu plângându-şi) suferinţa, când noi toţi îl credeam, ca om, nemuritor.

Şi-a transmis în direct(cum nu a mai făcut-o nimeni) ca un mare gazetar, ticăitul inimii, bătăile unei inimi de geniu.

A avut puterea să se revolte până în ultima clipă(„Eu nu sunt bolnav, doar trupul meu e suferind”),pe un pat de spital, aşa cum a făcut-o, în stilu-i caracteristic, de poet rebel, de gazetar nonconformist, toată viaţa.

A murit, măcinat de o boală necruţătoare(dar şi de inimă rea şi de indolenţa mai-marilor vremii), un patriot care se naşte o dată la o sută de ani.

Un orator fără pereche, un luptător care nu a pierdut nicio bătălie.

Nici măcar(pe asta) cu moartea.

Gloria lui de-abia acum începe!

(Craiova, 10 noiembrie 2010)

CONSTANTIN PREDA

——————————————————————————————————————-

——————————————————————————————————————-

ADRIAN PĂUNESCU:

“TOATE FEMEILE PE CARE LE-AM IUBIT SUNT SFINTELE CALENDARULUI MEU”


Vă e frică de moarte?
Nu mi-e frică. Mi-e mai puţin frică, astăzi, decât atunci când eram tânăr! Constat, cu surprindere, că fetiţa mea mă întreabă când l-am văzut eu, ultima oară, pe Mihai Viteazul. Pentru fetiţa mea nu există timp. Probabil că, la această atitudine, ar trebui să ajungem cu toţii. Nu mai am fereala aia, spaima aia, când mi-au apărut primele extrasistole şi credeam că pot muri…
De tânăr!
Da, de tânăr şi că nu pot ajunge nici măcar la primul om care ar fi în stare să mă ajute sau, în cel mai rău caz, să mă audă. Realmente, nu mai am nici o teamă. Mi-e uşor greaţă de penibilul prin care ar trebui să trec. De asta ar mai fi vorba, un fel de frivolitate în exces.
Nichita se temea de moarte! V-a fost vreodată teamă că o să muriţi în somn?
Da, toată adolescenţa, toată tinereţea mi-a fost teamă că n-aş putea să-mi controlez ultimele clipe. Şi m-am îngrozit. Dar, la puţin timp după împlinirea vârstei prin care treci tu, am început să mă liniştesc. Până la urmă, nici nu mai contează cum mori. N-aş vrea, însă, să mor înainte ca Basarabia şi Bucovina să se întoarcă la Patria-mamă. Adică, dacă am avut de mic o obsesie, din casa bunicului meu şi a tatălui meu şi până astăzi, asta a fost: integritatea teritorială! România Mare, România întreagă. Însă, îţi spun: noi nici în România Mare nu vom fi fericiţi! Suntem un popor destinat zbuciumului nefericirii şi nestatorniciei. Eu sper să ajungem în România tuturor teritoriilor locuite de români, eu sper să mor în România Mare. Dar nu vor spori decât grijile. Este o fatalitate pentru noi, românii, să nu ajungem să ne bucurăm aproape niciodată de ceea ce facem!
Fiecare om are un călcâi al lui Ahile. Dumneavoastră?
Punctele mele vulnerabile sunt calităţile mele. Dacă n-aş avea sensibilitate, aş fi de neînvins. Dar am sensibilitate şi relansez, în fiecare confruntare, o bătălie împotriva mea, în primul rând pentru că sensibilitatea nu e un bun gardian. Eu nu pot să spun orice, pentru că mi-e ruşine. Apoi, tot o calitate a mea este empatia, adică faptul că mă pun în locul altuia. E greu, când te pui în locul altuia, să câştigi o bătălie. Pentru că omul, în locul căruia te pui, nu se pune în locul tău.
Să trecem, atunci, la poezie. Cum o definiţi?
Nu, nu pot. Poezia nu poate fi definită.
Dar iubirea?
Iubirea?
Da.
Este motorul lumii. Motorul lumii căruia noi îi spunem combustibil. Mereu plătim cu viaţa ca să meargă motorul lumii.
Care sunt marile iubiri ale vieţii dumneavoastră?
Asta e greu de spus. E greu de spus, pentru că n-am un clasament riguros şi rece. Toate femeile pe care le-am iubit sunt sfintele calendarului meu.
Cât de multe sunt?
E un calendar ortodox întreg, o parte dintr-un calendar catolic, o parte dintr-un calendar mozaic, o parte dintr-un calendar protestant etc.
S-ar putea scrie o carte despre toate iubitele dumneavoastră?
Eu am scris ceva, dar n-am avut tăria să duc totul până la capăt. Am şi publicat, în 1990-1991, fragmente dintr-o carte. “Vinovat de iubire”. “Vinovat de iubire” este un roman al tuturor marilor mele iubiri. Şi nici una n-a fost mică, dintre iubirile mele. Dar cea mai mare probabil că este aceea care m-a făcut să fiu cel mai bun.

Vă e teamă de nemărginire?
Da, am o anumită reacţie, de blocaj, în faţa nemărginirii. Deşi nemărginirea e Totul, dar e o nemărginire cartelată. Dar, dacă mă uit de sus în hău, nu mi-e bine. Dacă mă uit în orizont şi orizontul nu are nicio fântână în cale, niciun stog de fân, mă deprimă.
Ce este visul?
Ei, dac-aş şti eu ce e visul, aş deschide o fabrică de visuri. Nu ştiu ce e visul.
Un mijloc de comunicare cu altceva?
Nu ştiu.
Dar măcar sunteţi de acord cu faptul că este un mijloc de comunicare?
Nu ştiu, nu vreau să risc, să fiu…
Tocmai dumneavoastră, care vă pricepeţi aproape la toate…
Mă pricep la ce mă pricep. Şi dacă nu mă pricep, nu răspund. Eu, şi când mă hazardez, mă hazardez în ceea ce ştiu, nu în ceea ce nu ştiu. Doar atât pot să-ţi confirm: că există vis şi că eu, din când în când, şi, nu rar, sunt vizitat de visuri. Şi poate mai mult decât atât: sunt asuprit de ele. De visuri!
Sunt ele prevestitoare? Aduc ele vreun mesaj de undeva?
Unele sunt prevestitoare, altele amintitoare.
Amintitoare?
Da. Eu m-am întâlnit cu bunica mea, de-atâtea ori, în vis, încât nu cred că era numai prevestire, era şi amintire.
Poate fi vorba de o altă viaţă acolo, în vis?

Este, probabil, vorba despre plecarea sufletelor din corp. Pe timpul somnului. Şi sufletul e liber când pleacă din corp.
Da, dar în perioada visului e vorba de un somn fără de moarte, nu?

Atât mai spun şi gata: sufletul pleacă din corp să se reîncarneze la energia universală. Acest fapt e dovedit. În timpul somnului, al anesteziei, atunci când iei tranchilizante, sufletul iese din corp. Trezirea se face cu cutremure, cu zguduire. Atunci… sufletul reintră în trup.
Există chiar şi fotografii, ale sufletului care pleacă din corp, în timpul somnului. Plecând şi, eliberându-se de coşmarul materiei, sufletul, acest dar divin şi nedefinit, călătoreşte unde vrea el: în trecut sau în viitor.
Pentru că sufletul n-are trecut şi nici viitor. Nu sunt puncte cardinale. De aceea, nu se ştie ce este visul mai mult: prevestire sau amintire. Şi încă un aspect: nu se ştie dacă amintirea nu este prevestire. Şi cu asta, gata, hai să ne oprim.
Totuşi, în încheiere, puteţi să ne destăinuiţi un nume din galeria marilor dumneavostră iubiri?
Nu, nu vreau să nedreptăţesc celelalte iubiri. Ca să glumesc, aş spune că a fost un fel de “mişcare populară”!

Ce părere aveţi despre cei care se sinucid din iubire? Ca Serghei Esenin, de exemplu!
N-am o părere bună despre sinucigaşii din iubire. Mie mi se pare că nicio femeie care supravieţuieşte unei sinucideri din iubire a partenerului sau un bărbat care, de asemenea, supravieţuieşte nu confirmă, ci infirmă sinuciderea.

Nu e o soluţie. Şi aşa iubirea este moarte! A te sinucide din iubire înseamnă a comite tautologii. A face redundantă o calitate care, şi aşa, se vede.

Iubirea e moarte, e consum vital.

Şi este, prin disperarea inspirată a ceea ce face omul când iubeşte, “arhitectul” definitiv al lumii. Aşa cum arată lumea, arată datorită marilor ei iubiri. Aşa că, eu, sinuciderile nu le încurajez şi nici nu le practic.

(Craiova, 1996)

Interviu realizat de

CONSTANTIN PREDA

——————————————————————————————————————-

——————————————————————————————————————-

ŞTEFAN VLĂDUŢESCU – UNUL DINTRE CEI MAI IMPORTANŢI CRITICI DE POEZIE


Sunt critici, în perimetrul literaturii române contemporane, care se exprimă stufos, într-un limbaj aşa-zis academic (ce colcăie de cuvinte furate cu cotiga şi roaba de prin dicţionare), care îşi sapă cu greu, cu migală, cu efort formula, cronicile şi cărţile lor fiind date prea repede uitării.

Există însă alţii ce se impun din prima „strigare”, asemenea aurarilor ce gravează pe inele chipuri de zei, asemenea fântânarilor care, cu o nuia fermecată de alun, ghicesc izvoare, în vremuri de secetă, sub nisipuri mişcătoare.

Ştefan Vlăduţescu, unul dintre cei mai fini degustători de poezie dintre cei care, azi, scriu cronici în diferite reviste, a fost, probabil, într-o altă existenţă, bijutier într-un atelier celest al reginei Cleopatra sau fântânar în necuprinsul Câmpiei Române, altfel nu se explică diagnosticul său corect aplicat, tonul pe cât de elevat pe atât de surâzător (fără penumbre şi disproporţii), stilul clar şi acea percepere din unghiuri care îţi dau senzaţia de aer tare, de întâlnire cu piscurile, cu floarea de colţ, cu brazii, cu muntele, cu lacurile glaciare, cu certitudinile.

Poposit de câţiva ani în Craiova, cu o existenţă mai mult decât discretă, aşa cum le stă bine oamenilor stăpâni pe sine, veritabililor cărturari, Ştefan Vlăduţescu, mereu „rătăcit” în labirintul bibliotecilor, a început să şocheze.

Pentru că scrie bine, are intuiţie şi, într-o perioadă extrem de confuză, când unii critici au intrat în politică, iar alţii s-au lansat în afaceri, Domnia sa se încăpăţânează să creadă în poeţi şi poezie, ca într-o mare sărbătoare, deşi are o formaţie culturală complexă, nefiindu-i străine: filosofia, psihologia, sociologia, istoria şi ştiinţele comunicării.

A fost şef de promoţie, a publicat mai multe cărţi de specialitate şi susţine sporadic, repet, cu fineţe şi precizie de bijutier,  de câţiva ani încoace, cronică de întâmpinare în revistele „Argeş”, „Ramuri”, „Scrisul Românesc”, „Luceafărul”, „Mileniu”, „Autograf MJM” etc., stârnind, cum e şi firesc, bucurii şi idiosincrasii.

Aici se pricepe cel mai bine, aici excelează, aici e senior: pe tărâmul Poeziei.

Mai mult ca sigur, el însuşi scrie poezie: pe ascuns, în crepuscul, pe malul mării, în faţa iubitei, în faţa lui Dumnezeu.

Ştefan Vlăduţescu este, punem pariu, şi un excelent poet fantast (vă amintiţi de „mirii zburători” ai lui Marc Chagall?), iar exerciţiul său, în căutarea emoţiei, este unul mai mult decât fertil.

CONSTANTIN PREDA

——————————————————————————————————————-

——————————————————————————————————————-

DAN VOINEA:

„CREZÂND CĂ EU ŞI JUDECĂTORUL GICĂ POPA AM HOTĂRÂT EXECUŢIA CEAUŞEŞTILOR, DOMNUL ION CRISTOIU MI-A DAT UN SFAT PRIETENESC: SĂ-MI CUMPĂR UN PISTOL ŞI SĂ MĂ ÎMPUŞC”

… De la împuşcarea lui Ceauşescu, la Târgovişte, deci de la evenimentele din decembrie 1989 şi până în prezent, aţi fost mereu în centrul atenţiei. Recent, faptul că aţi infirmat soluţia urmăririi penale în dosarul finanţatorului Stelei, Gigi Becali (dosar în care mai sunt cercetaţi ministrul Victor Babiuc şi generalii Dumitru Cioflină, Constantin Stănăşilă, Florentin Popa, Gheorghe Bucşe şi Ion Săndulescu) v-a adus în mijlocul unui nou scandal. Cum explicaţi această  decizie, această răsturnare de situaţie?

Nu am nimic de împărţit nici cu domnii generali din Armată şi nici cu domnul Gigi Becali. Pe mine, ca magistrat, mă interesează respectarea legii. Aceasta este chestiunea care se cere a fi  clarificată în acel dosar, şi anume dacă schimbul de terenuri a fost legal sau nu. Constatând că mai sunt de făcut nişte verificări şi, pentru a avea conştiinţa curată că soluţia este legală, s-a infirmat soluţia propusă. Vom merge până la capăt în acest dosar, în sensul că lucrurile trebuie bine puse la punct. S-a scris atât de mult despre acest caz, care este în atenţia tuturor, încât trebuie eliminată orice suspiciune.

Nu vă e teamă de ministrul Babiuc, de generalul Cioflină, care sunt consideraţi oameni extrem de influenţi, extrem de puternici?

Vă mărturisesc şi dumneavoastră, ce-am spus şi cu alte ocazii: eu nu am ca ţinte anumite persoane. Eu, ca procuror, trebuie să apăr legea, iar orice sesizare trebuie verificată, nu numai aceasta a schimbului de terenuri dintre domnul Becali şi Armată. Cine a comis ilegalităţi trebuie să răspundă. În faţa legii, nu în faţa mea.

Care este, deci, motivaţia infirmării soluţiei de neîncepere a urmăririi penale în acest dosar?

Nu s-au făcut toate verificările care se impuneau a fi făcute pentru constatarea legalităţii sau ilegalităţii acelei afaceri.

Terenurile se aflau în proprietatea statului?

Terenurile care, acum, sunt folosite de instituţii, aparţin domeniului public, iar ministerele au doar rolul de administrator. Calitatea procesuală, în acest caz, o constituie faptul că Ministerul de Finanţe e parte civilă, parte păgubită, ca reprezentant al statului. Pentru că terenul este al statului, este bun public.

Care este valoarea prejudiciului?

Cu părere de rău, vă declar că legea nu îmi permite să emit consideraţii într-o cauză aflată în curs de urmărire penală.

Vă mai sâcâi cu o întrebare: generalul Cioflină, ex-comandant al Armatei a III-a de la Craiova, şef al Statului Major General al Armatei Române, originar din Strehaia – Mehedinţi, este, cumva, cumnat cu primarul comunei Ştefăneşti? Vă întreb aceasta pentru că, în 2002, conform unor surse judiciare, Guvernul de atunci ar fi semnat o hotărâre în care terenul de la Ştefăneşti, dat la schimb de Becali,  ar fi fost scos din proprietatea  publică a Statului şi din administrarea MApN şi trecut în proprietatea privată a comunei Ştefăneşti  pentru a fi dat către revoluţionari.

Nu am cunoştinţă despre faptul că domnul general Cioflină ar fi cumnat cu primarul de la Ştefăneşti, în sensul că nu există documente la dosar. Dar, iată, informaţia dumneavoastră pare interesantă şi trebuie verificată.

Recent, ziarul ”Gardianul” a publicat o anchetă incendiară: ”Costică Dobre, fostul lider al minerilor din Valea Jiului, din 1977, face dezvăluiri senzaţionale – «Măgureanu mi-a cerut să-l asasinez pe generalul Macri»”. Credeţi că este posibil ca tovarăşul dumneavoastră de baricade, de la Revoluţie,  Virgil Măgureanu, să fie în stare de aşa ceva? Vă puteţi sesiza din oficiu?

N-am avut timp să citesc articolul respectiv, dar informaţia este destul de şocantă şi importantă pentru mine. Aştept ca domnul Dobre, despre care ştiu că nu este în ţară, să aducă noi amănunte, noi dovezi şi sunt de acord să se desfăşoare o anchetă prin care să se demonstreze că lucrurile stau aşa cum zice domnul Dobre.

De ce Ion Cristoiu este mereu în opoziţie cu dumneavoastră? De ce consideră că nu aveţi probitatea morală să-i cercetaţi pe alţii şi crede că ar trebui chiar să fiţi arestat? Are ceva, personal, cu dumneavoastră?

Nu, nu cred că are. Sunt opiniile dumnealui, a scris nenumărate editoriale, însă n-am dorit să-i răspund niciodată. Nu l-am cunoscut şi, de aceea, mă miră această atitudine mereu ostilă, mereu contradictorie. Însă nu cred că Domnia sa este afectat de anumite activităţi ale mele, ci alte persoane din anturajul dânsului. Că, altfel, n-ar face atâta caz de persoana mea, deoarece eu nu am o funcţie foarte importantă, nu sunt Procurorul General al României şi nici nu mi-am dorit niciodată asemenea poziţie. Sunt un simplu magistrat. Un magistrat care cred că îşi vede de treabă. Dacă cineva poate să aducă o probă, că sunt simpatizat de anumite partide sau că am dat din coate  pentru a accede în vreo funcţie, îi dau cel mai mare premiu. Nu fac parte nici măcar din Consiliul Superior al Magistraturii!

De ce?

Probabil că bănuiţi de ce! Odată, am fost şi eu propus în CSM, de către colegi, dar, ca şi ceilalţi candidaţi, trebuia să am aprobarea Parlamentului. Şi am obţinut,  în plenul Parlamentului, doar 6 voturi, ceea ce m-a bucurat enorm, în sensul că nu fac politică şi nu sunt iubit  de politicieni şi de partide. Cred că este cea mai elocventă dovadă a obiectivităţii mele, a probităţii mele profesionale. Aşa că, vrând-nevrând, sunt obişnuit cu reacţii de acest gen, inclusiv cu „contrele” domnului Ion Cristoiu. Păcat că se ia mereu de mine şi nu analizează activitatea mea. Iar referitor la procesul la care face mereu referire, procesul Ceauşeştilor, eu vin încă o dată şi precizez: nu noi am hotărât moartea lui Ceauşescu. Cu noi n-au discutat cei care au luat această decizie. Nici cu mine, nici cu judecătorul Gică Popa. Noi ne-am dus acolo, la Târgovişte, la un proces unde ne aşteptam să se dea şi termene. Adică nu s-a pus problema că ne ducem la o execuţie. Nu ne-a spus nimeni lucrul ăsta. Am precizat de-atâtea ori, e un fapt deja demonstrat, domnul Cristoiu ştie foarte bine cine a luat acea hotărâre, la Ministerul Apărării, cum au discutat, cine s-a ocupat, din punct de vedere tehnic, de toate problemele acestea.

Cine? Stănculescu?…

Nu numai, nu vreau eu, acum, să spun despre unul sau despre altul, ci să meargă domnul Cristoiu, dacă doreşte cu adevărat să facă lumină în acest caz, şi să se lămurească, să se documenteze cu profesionalism. Părerea mea este că nu-i bine informat, iar dacă vrea, poate oricând să se întâlnească cu mine şi să-i pun la dispoziţie anumite documente. Dar nu m-a sunat niciodată, înainte de a scrie un articol, să-mi ceară vreo părere.

Putea să-mi zică: « Bă, Cutare, cum a fost, acolo, la Târgovişte? De ce te-ai dus sau ce-ai făcut?». Faptul că nu a vrut niciodată să se informeze de la sursă, asta mă face bănuitor. Nu m-am ascuns niciodată de ziarişti, pentru că informaţiile acestea, pe care le am, sunt ale societăţii, nu sunt proprietatea mea privată.

Pe lângă Cristoiu, un alt personaj important – generalul Stănculescu – v-a adus acuzaţii extrem de grave. În presa vremii s-a scris că, din cauza dumneavoastră, soţia lui Victor Atanasie Stănculescu s-a sinucis, aruncându-se pe fereastră!…

Pe Stănculescu l-am trimis în judecată şi mă aşteptam la asemenea reacţii. De ce nu vorbeşte Stănculescu despre soţia pe care o are acum? Aţi văzut, este destul de tânără. De ce n-a scos o vorbă despre ea în momentul în care cealaltă s-a aruncat pe fereastră? Poate că vina, în chestia sinuciderii, vine din altă parte, nu neapărat din partea mea. Eu, atunci când instrumentez dosare, nu le întreb şi pe nevestele celor pe care îi trimitem în judecată, dacă sunt sau nu de acord cu ce facem noi.

De  Iliescu ce ziceţi? Şi el a făcut gălăgie şi a cerut chiar recuzarea dumneavoastră…

Lucrul ăsta s-a întâmplat, s-a analizat. Şi, între timp, domnul Iliescu şi-a echilibrat poziţia faţă de instituţia unde lucrez. În urma ultimelor audieri, Domnia sa a plecat cu convingerea că Procuratura trebuie să-şi facă datoria, că sunt evenimente foarte importante care trebuie cercetate şi lămurite.

Cel mai reţinut în declaraţii, cel mai prudent şi cel mai puţin ofensat de ancheta dumneavoastră, se pare că a fost generalul Vlad Iulian…

Probabil şi-a dat seama că, odată şi-odată, trebuie să lămurim de ce, la Revoluţie, în România, au murit mii de oameni.

Au existat terorişti în România?

Nu.

Colonelul Ion Sandu (ex-locţiitor al comandantului Unităţii de Luptă Antiteroristă, şef al Serviciului Special de asigurare a navelor româneşti de zbor, pe care Revoluţia l-a prins în funcţia de şef al Inspectoratului Judeţean de Miliţie Dolj) a declarat, la o lansare de carte, în Cetatea Băniei, că în România au existat terorişti. Domnia sa, care a publicat şi  o lucrare extrem de interesantă „Decembrie ’89; Revoluţie, Terorism, Antiterorism, Contrarevoluţie”, afirmă că primul preşedinte al României postdecembrieste trebuia să fie nu Ion Iliescu, ci scriitorul Augustin Buzura. Ce părere aveţi despre aceste teze? Ştie domnul Sandu mai multe decât dumneavoatră?

N-a existat, în România, niciun terorist. Câtă vreme n-a fost surprins nimeni, făcând acte de diversiune şi cu caracter terorist, nu pot să susţin această teză. În toate anchetele, pe care noi le-am desfăşurat până în prezent, am reuşit să stabilim, pentru victime, autorii. Autorii, însă, fiind persoane fie angajate la Ministerul Apărării, fie la Ministerul de Interne, fie la Gărzile Patriotice, fie la instituţia în care activa şi domnul colonel Ion Sandu. Deci, morţii şi răniţii din decembrie ’89 au în ei gloanţe care se aflau în dotarea instituţiilor mai sus-amintite. Chestiunea asta, cu teroriştii, a fost doar o diversiune prin care cei vinovaţi, de masacrul din acele zile sângeroase, au încercat să scape de răspundere.

Vasile Milea?

Dosarul Vasile Milea aşteaptă, şi el, rezolvarea, aflarea adevărului.

De la cine aşteaptă aflarea adevărului?

De la noi, prin cercetări, prin audierea a mii de oameni, prin mijloacele de  care dispunem.

Câţi oameni aţi cercetat de la Revoluţie şi până în prezent?

Păi, ca să vă faceţi o idee,  vă dau un singur exemplu: „Dosarul de la Sibiu”.

Cel care-l are ca protagonist principal pe colonelul Dragomir?

Da, cel care-l are în prim plan pe Dragomir. Am audiat circa 1.000 de persoane: răniţii, cei reţinuţi ilegal şi maltrataţi în bazinul unităţii, proprietarii a peste 70 de case, pentru că, acolo, s-a tras cu tunul. Un an şi jumătate s-a lucrat, la Sibiu, în dosarul ăsta. E un dosar interesant, cu multe probleme de Drept, cu multe activităţi de Criminalistică etc. La reconstituire, am condus la faţa locului fiecare parte vătămată, am cercetat totul până la cel mai mic amănunt.

Ce s-a întâmplat, în cele din urmă, cu acest dosar?

A fost finalizat şi trimis în instanţă, aşa cum am finalizat şi trimis în instanţă „Dosarul Clujului”. Acum avem pe rol „Dosarul Timişoarei”, şi mai avem de finalizat „Dosarul Braşovului”, „Dosarul Bucureştiului” şi „Dosarul Craiovei”.

Unde sunt înmormântaţi Ceauşeştii?

Nu ştiu, iar cei care vor să afle acest lucru trebuie să-i caute, să facă cele creştineşti pentru ei. Eu nu m-am ocupat de acest lucru, de înmormântarea familiei Ceauşescu.

Nu vă e teamă că, într-o bună zi, atotputernicii zilei, politicienii pe care îi tot hăituiţi de ani de zile, se pot întoarce împotriva dumneavoastră şi pot cere anchetarea şi chiar arestarea dumneavoastră?

Bine, politicienii, şi nu numai, sunt deja întorşi şi porniţi împotriva mea. Ba, chiar am citit un editorial semnat de Ion Cristoiu, unde distinsul ziarist mă sfătuia să-mi cumpăr un pistol şi să mă împuşc, probabil ca să n-o facă dânsul. M-a uimit şi m-a mirat modul ăsta, al domnului Cristoiu, de a gândi criminal. Am şi acum acel ziar, „Evenimentul Zilei”, un număr mai vechi. Şi atunci mi-am zis aşa: dacă omul ăsta gândeşte în acest mod, n-am ce vorbi cu el. În timp ce toată lumea încearcă stoparea şi înlăturarea violenţei din societate, să spui cuiva: « Împuşcă-te, ia-ţi un pistol şi împuşcă-te!», mi se pare straniu, dacă nu chiar absurd. Oricum, atunci, domnul Cristoiu vorbea singur, în niciun caz cu mine. Probabil, noaptea, avea astfel de gânduri, de coşmaruri şi, din acest punct de vedere, îl compătimesc, pentru că îi vreau tot binele din lume. Mi-aş dori să gândească mai blând, mai pozitiv, mai generos. În fond, toţi suntem oameni şi, vrând-nevrând, trebuie să comunicăm. Aş dori chiar să ne întâlnim, pentru că nu e om  care să nu greşească, iar dânsul, ca istoric, ar avea multe de aflat. Dar observ că-l preocupă mai mult împuşcarea mea decât aflarea adevărului despre evenimentele din decembrie ’89.

Sunteţi de acord cu reintroducerea pedepsei cu moartea?

Nu sunt de acord.  Pentru că istoria a arătat că au existat şi grave erori judiciare. Mulţi dintre cei care au fost arestaţi în postura de criminali, peste timp, în cadrul unor procese anevoioase, au fost achitaţi ca nevinovaţi. Şi, nu în ultimul rând, viaţa este un dar divin. Iar acest dar ni-l dă Dumnezeu, nu ni-l dă societatea. Şi-atunci, eu nu pot veni cu o lege prin care să certific uciderea cuiva. Legea trebuie să apere viaţa şi libertatea persoanei, iar criminalii trebuie izolaţi şi condamnaţi.

Care sunt jurnaliştii care vă plac cel mai mult?

Îmi plac jurnaliştii curajoşi, în stare să ducă până la capăt un caz. Admir acei ziarişti care sunt în stare să denunţe crima, indiferent cine a înfăptuit-o sau cine stă în spatele ei. Un ziarist este ca şi un procuror, ambii luptând de aceeaşi parte a baricadei, pentru aflarea adevărului. Dacă nu aş fi ajuns procuror, cu siguranţă aş fi ajuns ziarist. Din fericire, în România există destui jurnalişti curajoşi. Pe aceia îi iubesc, pe aceia îi respect şi îi stimez.

Puteţi da câteva nume­?

Nu, pentru că aş putea omite pe vreunul  şi atunci îmi stric „ambasadele” cu ei. Repet, mi-ar fi plăcut să fac jurnalistică,  pentru că am terminat liceul la secţia uman. În acea perioadă, am editat chiar o revistă, „Muza Gilortului”, unde am publicat poezie. De fapt, poezii scriu şi acum, dar e cumplit să fii procuror şi să scrii poezii, pentru că nu te crede nimeni.

Acum câţiva ani, aţi făcut un lucru extraordinar, pe care foarte puţini îl ştiu: pe banii dumneavoastră, aţi publicat poeziile lui C.D. Fortunescu. De ce acest lucru?

Pentru că iubesc poezia şi e de datoria noastră să ridicăm, dacă vreţi o uşoară comparaţie, din „groapa cu comori”, acele nume pe nedrept uitate, fie că sunt din politică, istorie, literatură, arte plastice. Îmi place să mă mândresc cu înaintaşii noştrii şi, de aceea, editez cărţi şi scriu poezie. Am ca prieteni mulţi scriitori,  inclusiv la  Craiova, cu care abordez toate temele arzătoare ale literaturii.

Cu cine, dintre colaboratorii dmneavoastra, v-ati înţeles cel mai bine? Cu cine v-aţi înţeles cel mai bine?

Cu Vasile Doană, procurorul militar care, în prezent, activează la DNA. Doană este un magistrat curajos, educat, temerar.

Acum 5-6 ani îmi vorbeaţi, cu entuziasm,  de procurorul Surdescu, în care v-aţi pus mari speranţe!

Domnul Surdescu a trecut, între timp, în civilie, deci lucrează ca procuror civil, deşi eu l-am căutat, în speranţa că se va răzgândi şi va reveni la Secţia Parchetelor Militare. Este, la fel ca şi Vasile Doană, un magistrat integru şi destul de rezistent la presiunile politice de orice fel.

V-a reproşat, vreodată, Virgil Măgureanu, ca fost coleg de baricade, că aţi ajuns să-l anchetaţi?

Nu văd ce ar avea să-mi reproşeze, pentru că fiecare am ajuns acolo, la proces, pe căi diferite. Mă rog, fiecare are calea vieţii lui şi răspunde pentru ceea ce face.

E adevărat că dumneavoastră l-aţi trimis în judecată pe Vasile Ianul, fostul preşedinte de la Dinamo?

Da. Şi pe el, şi pe generalul Oţelea de la Steaua. Pe amândoi i-am trimis în judecată pentru delapidare. Consider că Justiţia ar trebui să acorde mai multă atenţie fenomenului sportiv deoarece sportul, aşa cum îl percep eu, trebuie să fie cel mai curat. Adică… cei mai buni să urce pe podium. Şi nu invers.

Care este ultima carte citită?

Răsfoiesc ultimele apariţii editoriale ale lui Paulo Coelho, un autor profund care scrie despre ceea ce suntem noi în realitate,  cu urâtul şi cu frumosul vieţii noastre.

Şi Andreea Marin se laudă că l-a citit.

Nu ştiu dacă l-a citit sau nu, dar mie mi-a rămas în cap o frază memorabilă de-a lui, la care mă raportez tot timpul: „În  viaţa mea, am trecut, de multe ori, pe lângă oameni morţi demult”. Şi multă dreptate are. Dacă, în timpul vieţii, nu te implici (social, politic, cultural etc.), dacă nu lupţi să faci ceva durabil, să rămână ceva în urma ta, înseamnă că eşti ca şi mort. Adică trăieşti degeaba, faci degeaba umbră pământului!…

2 iunie 2006

Interviu realizat de

CONSTANTIN PREDA

——————————————————————————————————————-

——————————————————————————————————————-

POETUL – LACRIMA SINGURĂTĂŢII NOASTRE


Poetul face o reverenţă şi surâsul său nu poate fi decât ecoul unei linişti calme. Poetul cultivă absenţa. E un contemplativ. Doar, din când în când (cine ştie cum!), îşi trădează singurătatea şi, atunci, totul devine Cuvânt.

Izvorul său susură har.

Poetul doarme într-o cădere măiastră şi Poesia sa are surâs de Monalisă.

Melancolia e semnul sublimităţii, e dansul adorat de curte (gavota?).

Poetul îi e ploii cerul ascultător.

El rătăceşte pe iezere pustii şi vaticinează fericirea. Dar fericirea nu poate începe decât o dată cu desăvârşirea poemului: „Se frâng osiile cerului/ până la tine, Doamne!/ se face ţăndări întunericul/ prin care merg./ Spre împlinirea celor drepte/ mi-a fost dat să tind./ Stau în pridvorul lacrimii/ să te zăresc -/ o literă în alfabetul răstignirii…// Sunt un poet fără glorie,/ fără timp,/ sunt generaţia fără zare -/ pustiul începe cu mine./ O parte a sufletului meu e grădină,/ cealălaltă-i nisip./ Sfârşesc şi încep, sfârşesc şi încep…/ Orbul neliniştii Tale încearcă/ să întoarcă în cer amintirile” (Pietà, Florea Miu, vol. “Vieţile apocrife”, Ed. “Pasărea Măiastră”, 1999).

………………………………………………………………………..

Cât de firească e emoţia: lucarna (din cuvânt), pe unde cititorul trebuie să zărească cerul, acea cale a zenitului de a pătrunde în fiinţa noastră.

Vârsta, mai ales vârsta, prin atâtea criterii trecută.

Căci vine o vreme când vârsta nu-şi mai crede trupul. Şi invers.

Şi poetul lăcrimează.

Dar… în lacrimile sale stă aţipit Îngerul.

Exact ca în poezia lui Florea Miu!

CONSTANTIN PREDA

——————————————————————————————————————-

——————————————————————————————————————-


FĂNUŞ NEAGU:

„MI-E TEAMĂ DE TOT CE E DEASUPRA NOASTRĂ ŞI MĂ ÎNSPĂIMÂNTĂ SUBPĂMÂNTUL”



Vă e teamă de nemărginire?

Mie, nemărginirea îmi place. Mi-e teamă însă, ca oricărui om, de moarte. Mi-e teamă de tot ce e deasupra noastră şi mă înspăimântă subpământul. Nu poate să-mi fie teamă de nemărginire, pentru că m-am născut în câmpie şi, de-abia în fundul zării, pe undeva, se des­luşeau, în închipuirea mea, şi nu aievea, munţii. Eu m-am născut în câmpie, nepătruns, încă din fragedă copilărie, de sentimentul melancoliei şi de imensitatea drumurilor, de vraja depărtărilor.

Poate fi confundată nemărginirea cu zborul?

Păi, zborul trebuie să despice nemărginirea. Cred că este o linie verticală pe planul orizontal al existenţei. Zborul.  Gândeşte-te la  „Pasărea”  lui  Brâncuşi -  suntem în Oltenia – ea este  izvorul care ţâşneşte spre Dumnezeu. Uită-te la Columna Infinită. Spre ce tânjeşte? Spre Zenit. Columna Infinită, în acelaşi timp, este stâlpul casei noastre. Stâlpul casei noastre, cio­plit mai ales în Oltenia, care sus­ţine acoperişul, adică susţine să­laşul lui Dumnezeu. Şi stâlpul casei duce tot spre infinit. Carul cu stru­guri, acoperişul cu porumbei, co­coşul de pe creasta casei sunt tot un zbor. Adu-ţi aminte din anii dulci, ăia când erai mic, fumul urca şi el spre Dumnezeu, mai ales iar­na.

Iarna, când şi zeii parcă au suflete de copii.

Eu iubesc anotimpul ăsta mai mult decât pe celelalte. N-aş spune mai mult decât pe celelalte, dar, oricum, e mai aproape de ideea mea de om pentru că puritatea ză­pezilor, puritatea gerului, vuietul crivăţului şi, mai ales, căderea zăpezilor fac parte numai din frumuseţea pământului.

Aţi făcut vreodată dragoste cu o femeie pe zăpadă?

N-am avut această bucurie, îmi pare rău, n-am încercat-o şi pe-asta.

Să-i ardă bucile…

Să-i ardă bucile, da! Dar cred că n-ar fi plină de farmec clipa de­cât la cei tineri. La vârsta mea, a mai tânji după o asemenea clipă, înseamnă a-mi arde singur doru­rile.

Zaharia Stancu, parcă în „Şatra”, descrie o aseme­nea scenă de dragoste…

Nu-mi aduc aminte. Zaharia Stancu era un om frumos, unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi pe care i-am văzut eu vreodată şi iubit de femei cum nu-ţi închipui. Avea şi un alinat, puţin de piciorul stâng. Asta-i dădea un farmec şi  mai mare şi era îmbrăcat mereu – spu­nea Crohmălniceanu – ca un ab­solvent de „Inter”, superelegant, ca-n Anglia. Avea alură de lord, acest ţăran din Deliorman.

Şi femeile erau moarte după el.

Toate. Era şi fermecător, avea şi o răutate clonţoasă, şi un zâmbet de violenţă care chema femeile.

Şi a avut iubite multe?

Eu am încercat să-i pătrund, uneori, amintirile, dar se ascundea înapoia unui zâmbet de cuceritor.

Când aţi simţit cel mai acut sentimentul sfâşierii?

În clipa despărţirii de casă şi sat, când am plecat la Liceul Militar. În 1944, sunt mulţi de ani de-atunci, Constantine Preda!

De necrezut! Dumneavoastră, Sorescu, Bacovia – elevi ai unei şcoli militare!

Au mai fost şi alţii.

Am zis trei nume.

Şi Velea a fost.

Şi Velea? Cum aţi avut curajul?

Păi, nu era vorba de curaj, eram săraci. Şi liceele militare aveau foarte multe înlesniri pentru copiii care izbuteau să treacă exa­menul de admitere. Te echipau mi­litar. Casa, masa, foile de drum şi vacanţele erau gratuite. Şi totul pe o instrucţie superbă. Vorbesc ca învăţământ. Eu de acolo am de­prins latina şi patima verbului.  După ce le-am trecut prin căldura intimă a bibliotecii.

De la Liceul Militar?

Da. Erau profesori de elită acolo şi aveau o bibliotecă uriaşă.

Nu v-au marcat instrucţia şi „căprăria”, nu v-au influ­enţat negativ existenţa?

Nu. Păi, da’ îţi dai seama, eram copil, am făcut primele patru clase acolo. Nu erau atât de zdruncinante pentru mine. Ţineau mai mult de disciplina vieţii şi nu de mânuirea armelor, pentru cei mici vorbesc, sau de zdrobirea perso­nalităţii ca planton, santinelă sau căprar de schimb. Ideile tale de­ spre armată sunt ale recrutului, ale mele despre armată sunt ale elevu­lui, beneficiind de generozitatea unei alcătuiri a şcolilor superbă, făcută de marii domni ai învăţământului românesc. N-are nicio le­gătură cu „căprăria” de care vor­beşti tu la Liceul Militar.

Se poate defini poezia?

Nu. Este o stare de Dumnezeu, este o stare de naşte­re de îngeri, dacă vrei, o stare de cădere în robia dragostei şi de izbucnire a ţipătului alb. Nu ştiu ce-i poezia. Ştiu că îmi place la nebu­nie, pot să citesc şi sunt fermecat să citesc şi, mai ales, am puterea, fără a vrea, să reţin versuri fru­moase. Dar eu, la memoria mea, care era de elefant, când eram mai tânăr, citeam şi ţineam minte pe dinafară şi cartea de telefoane. Pu­team să învăţ o pagină din cartea de telefoane în şapte sau zece minute. Dar asta mi-a şi folosit în viaţă, mi-a şi dăunat. De cifre n-am avut nevoie pentru că n-am avut bani să-i număr. Tabla înmulţirii nici acum n-o ştiu prea bine, dar nici nu cred că-mi folosea la ceva. Norocul meu a fost că am prins o perioadă foarte zbuciumată şi tâmpită a învăţământului românesc, când s-au făcut reformele lui Vasilichi (fost ministru, prin ’48), toate de o tâmpenie fără egal, şi am trecut prin matematici numai la nivelul clasei a patra – a cincea. Şi am ţâşnit în alergătorul de cursă lungă, adi­că am absolvit liceul, dar nu liceul, Şcoala Normală, că am epuizat formele mijlocii de învăţământ fără să ştiu ceva despre ecuaţie. Aş fi rămas elev perpetuu, nu puteam eu să salt peste logaritmi şi ecuaţii de gradele I, II, III, IV, nu ştiu câte sunt. În zecimale m-am încurcat toată viaţa mea şi acolo am rămas. Am avut, din punctul de vedere al neghiobiei vieţii, acest noroc, să fie bulversat învăţământul şi să scap de povara matematicilor. În schimb – vezi, toate lucrurile sunt cu dus-întors – pe vremea aceea nu aveam manuale şi am avut nişte profesori scălâmbi, unii, spre exem­plu, la limbi străine, şi nu prea am deprins patima asta. Păcat. Iar dintr-un soi de rezistenţă al întregii Românii refuzam noi, toţi copiii, să învăţăm limba rusă. Învăţam numai „porcărioare” din limba rusă. Azi, îmi pare rău că nu-i pot citi pe Dostoievski, Tolstoi sau Puşkin în origi­nal. Vezi, ocupantul sovietic sădise în noi atâta furie încât s-a întors nu numai împotriva lui ura, ci şi împotriva noastră, neînvăţând o limbă destul de frumoasă.

Sau pe Esenin!

Dar câţi scriitori ruşi mari nu sunt.

Ce părere aveţi de Isadora Duncan?

Isadora Duncan, păi… asta a fost dansatoare şi era iubirea lui.

Iubirea vieţii lui.

Iubirea asta între două genii, între doi nebuni. Nu se poate expli­ca, nu se poate calcula şi nu poate fi înghiţită de nici un tipar. Geniile au frenezie, au fiori, au iad.

Cum a murit, de fapt,  Esenin?… Şi-a tăiat venele?

Am recitit, anul ăsta, şi pe urmă am şi primit nişte noi in­formaţii, că n-a izbutit să moară din tăierea venelor. S-a spânzurat.

A mai avut putere să se spânzure?

Da. Aşa se pronunţa un scri­itor sovietic care a ajuns până în zilele noastre şi l-a cunoscut bine pe Esenin.

Şi moartea ei, la scurtă vreme, parcă a fost un blestem!

Moartea ei a fost accidentul nemerniciei. Ştiu eu, parcă frumu­seţea ei vine şi din moartea aceas­ta nesocotită.

A amândurora?

Nu. Păi, se despărţiseră. Fie­care a avut destinul lui tragic şi în vâltoarea unei revoluţii când se răs­turnau axele Pământului.

Şi ei aveau timp de iubire.

Găsiseră puţin timp de iubire, dar şi de risipire, de destrămare. Că s-au destrămat. Păcat!

Ce ştiţi despre Natalia Negru?

Natalia Negru, prin ’50 şi ceva, era o bătrânică. Avea vreo 80 de ani. O vizita Mihu Dragomir. Stătea la Tecuci.

Aţi prins-o?

Da. După fotografii, îmi dau seama că a fost una dintre frumuseţile epocii.

Ochii cum îi avea?

Negri şi mari. Uriaşi. Aşa, parcă erau nişte eleştee de asfinţit, nu de zări. Eleştee în asfinţit. Apele crepusculului. O femeie blestemată, damnată. Din cauza ei s-au sinucis Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel. Radu Tudoran îmi povestea că era una dintre femeile după care îţi suceai capul şi rămâneai cu el întors.

Care este femeia fatală a vieţii dumneavoastră?

N-am avut femei fatale. Am avut iubiri năprasnice şi depărtări, asemenea. Auzi, femei fatale! Pot să vorbesc eu, după aproape 50 de ani de căsătorie, de femei fatale! Mă, Costică, femeile fatale nu se povestesc. Se imprimă în istoria sentimentală a fiecărui om şi sunt duse dincolo de mormânt, majoritatea necunoscute. Cele care se fac cunoscute, ori au fost ele prea nebune, ori cei care s-au destăinuit, prea nătângi. Femeia fa­tală funcţionează mai mult ca idee până nu te loveşti de ea. Atunci funcţionează ca fulger, trăsnet, descărcările nebuniei. E bine să nu le întâlneşti.

Şi, deci, nu ne spuneţi care e marea iubire a vieţii dumneavoastră? Întâia iubire?

Întâia iubire, când eram elev la şcoală. Ciupeam de funduleţ câte o colegă, pe la şcoala primară. Astea-s iubiri?

Aţi fost îndrăgostit, cumva, de învăţătoare?

Nu. Am avut o învăţătoare bătrână şi urâtă. Am avut însă pati­ma să iubesc învăţătorii. Ca orice copil de la ţară, iubeam gârla, mânjii, pepenii, cireşii. Altă dragos­te aveam eu în copilărie. Aceea de a fugi spre munţi, să văd cerul. Să văd munţii.

Dumneavoastră, om de câmpie?

Da.

Şi când i-aţi văzut întâia oară?

Păi, prima oară m-am urcat în tren la 11 ani. Şi tot atunci am vă­zut munţii în depărtare. Când i-am cunoscut, m-am îndrăgostit de ei. Eu sunt îndrăgostit mai ales de zo­na Sinaia-Predeal, adică de Bu­cegi sunt îndrăgostit. Îi cunosc şi pe ceilalţi, dar nu i-am străbătut cu pasul. Nu sunt un drumeţ, cu picio­arele mele. Apelez la tehnica se­colului XX. Mai puţin, de la un timp, apelez la avion. M-a luat frica, spre bătrâneţe, de avion. Când eram tânăr, nu prea o aveam.

Claustrofobie?

Nu din cauza claustrofobiei. Mi-e teamă de prăbuşire.

De prăbuşire?

Da, cu toate că bietul Teaşcă, fostul antrenor de fotbal, Dumnezeu să-l ierte, spunea: „Băi, dacă mergi cu avionul, e loc în coadă, că n-am văzut niciodată un avion căzând în coadă”.

Ce este iubirea, domnule Fănuş?

Atunci când îţi pierzi capul, mai împrumuţi unul şi îl pierzi şi pe ăla. Şi când îl regăseşti, nu eşti tu. Şi ai vrea să fie ea în locul tău şi totdeauna ştii, chiar dacă nu se întâmplă, că ea a plecat cu alţii şi e cu alţii. Şi iubirea e o lungă stare de gelozie, şi de turbulenţă, şi de nefericire. Iubirea e frumoasă nu­ mai după ce ai traversat-o.

Şi ai scăpat cu viaţă.

Şi ai scăpat cu viaţă. Da.

Şi visul?

Visul, eu cred că vorbim prea mult despre vis.

E o lume paralelă?

Nu cred. E speranţa noastră de a fi singuri şi liniştiţi. Şi credinţa, dar foarte subţire, destul de firavă, de a ajunge unde speram că vom ajunge.

Şi faptul că acolo, în vis, ne întâlnim cu oameni dragi, pe care i-am pierdut, care au murit, ce înseamnă asta?

Nu ştiu, nu pot să-ţi spun, mi-ar trebui un tălmăcitor de vise. Cred că din prea marea noastră iubire de familie şi de prieteni îi visăm mereu. Şi parcă avem remuşcări că i-am pierdut prea repede, fără a fi vinovaţi.

Aţi trăit, vreodată, în copilărie cumplitul senti­ment că vă veţi pierde părinţii, că vor muri de tineri?

Întotdeauna am umblat prin lume cu teama asta şi, din neferi­cire, i-am şi pierdut. Am pierdut şi părinţii, şi mulţi fraţi.

Consideraţi că aţi pierdut deja legătura cu rădăcinile, cu pământul?

Nu. Eu mă întorc mereu aca­să, în satul meu, la Grădiştea Brăi­lei. Mă întorc mereu acolo, în Bără­gan, chiar dacă nu mai am legă­turi. Satul este însă pustiitor de mic.

Nu vi se pare şi mai mic?

Parcă ar fi făcut din beţe de chibrit. Numai cireşii sunt la fel de înalţi şi  pomii şi viile la fel de rodi­toare, câmpia la fel de plină de grâu, dar totul mi se pare atât de mic! Satul e pus pe un mal foarte fru­mos, între râuri şi bălţi, dar când eram copil, cum sunt ai tăi acum, şi fugeam pe uliţa satului, nu se mai sfârşea. Acum, uliţa o străbat în două minute. Totul era, atunci, pro­iectat în fabulos, acum, proiectat la realitate, redus la starea adevă­rului, e un sat insignifiant. Dar eu nu-l moştenesc aşa cum e. În mine trăieşte alt sat, satul copilăriei, care este fabulos. Satul de acum n-are nici o legătură cu satul pe care eu îl descriu mereu.

Casa în care v-aţi născut mai rezistă? Mai există sau a fost dărâmată?

E pe locul ei o altă casă.

Dar fântâna din care aţi băut apă?

Eu m-am născut într-o casă şi am locuit la bunici, la 200 de metri de casa acestora. De acolo am eu amintirile cele mai frumoase, pentru că era pe malul apei. Sunt singurul dintre zecile de nepoţi ale bunicilor mei, dinspre mamă, care locuiau la bunici. Fermecat de grădina lor. Şi toate mofturile mi le făcea bunica. Bunicul era rău.

De când n-aţi mai visat-o pe bunica? Dar pe mama?

Le visez mereu, dar uneori nu le visez o perioadă lungă pentru că scriu despre ele. Şi atunci le văd. Le văd cu ochii minţii şi nu le mai visez. Nu mai traversez, în somn, câmpia, de mână cu bunica.

Ne aflăm, acum, în anul 2000, la Craiova, în oraşul unde şi-au sunat paşii Brâncuşi, Arghezi, Macedonski şi chiar Eminescu (în drumul său spre Floreşti). Ca local­nic, spun că asistăm neputincioşi la degradarea patrimoniului naţional local: casa lui Macedonski a fost devastată – i s-au furat uşile şi ferestrele -, iar a lui Traian Demetrescu a fost transformată în cârciumă.

Casa Cocăi Farago?

E bine. E inclusă în circui­tul Bibliotecii Judeţene „Aman”.

Îmi pare rău ce se întâmplă.

Am citit stupefiat, într-un ziar local, că Poliţia de la Goeşti a identificat hoţii care au „spart” casa memorială Alexandru Macedonski, de unde au furat uşile şi ferestrele pe care, n-o să vă vină să credeţi, le-au montat la coteţul porcilor. Ce-au păzit, oare, în acest timp, funcţionarii de la Prefectură sau de la Inspectoratul pen­tru Cultură al Judeţului Dolj? Nu sunt şi ei vinovaţi, alături de muzeografi, cercetători, primari şi alţi activişti culturali, pentru tot acest dezastru care parcă nu se mai termină?…

Dezastrul ăsta se întâmplă în întreaga Românie. De exemplu, la Brăila este un muzeu „Panait Istrati” în grădina publică. Un locaş pe care el nu l-a văzut şi în care nici n-a locuit. Iar în Baldoveneştii lui mai exista cândva, cu mulţi ani în urmă, nişte mobilă. E trist că descoperim totul prea târziu. Ce să spun? Eu am părerea că acest oraş, Craiova, atât de bogat în tra­diţii culturale şi bogat ca oraş al României, îşi sapă singur poteca lacrimii de mâine pentru pierderile pe care, astăzi, le trăieşte cu atâta nepăsare. Într-un oraş universitar, într-un oraş frumos, într-un oraş cu atâtea bogăţii, repet, ar trebui ca toată lumea să ştie că, mâine, copiii noştri ne vor amenda pentru că nu-i păstrăm, în întregime, măreţia pentru a o lăsa urmaşilor. Bănia este un oraş imens în tradiţii, în frumuseţi legendare, pătruns în toată poezia populară, oraş al răzvrătirilor, oraş colindat de boieri legendari, oraş al haiducilor în câmpia cântecului. E păcat că autorităţile nu au grijă să păstreze ceea ce ne-au lăsat cei dăruiţi şi aleşi de Dumnezeu, ca Macedon­ski, Arghezi şi Traian Demetrescu. Nici nu-mi vine să cred că lucrurile nu se pot îndrepta, totuşi. Mai e timp încă să ne mărturisim dra­gostea faţă de marii noştri înain­taşi, aşa cum trebuie să ne-o măr­turisim.

Credeţi?

Eu cred că mai e timp, dacă suntem mărturisiţi ideii de bine şi de frumos.

De ce se sfâşie scriitorii între ei? Parcă niciodată n-a fost atâta răutate în rândul scriitorilor?

Toate revoluţiile tulbură, sunt demente. Întorc apele înapoi spre izvoare, seacă  mările şi pustiesc sufletul, ca să se adune, din nou, un alt om, poate mai frumos şi mai bun. Ne vom aduna!

Dar nu credeţi că oamenii politici profită de popu­laritatea scriitorilor şi-i asmut pe aceştia unii împotriva celorlalţi?

Aş zice că tagma scriitorilor a fost şi ea infiltrată, nu ştiu de unde, de la Dumnezeu sau de la dracu, cu nechemaţi, cu neperiaţi de în­geri, cu fragmente de oameni cumsecade. În acest crâng al gândurilor şi al frumuseţii au pătruns lupi jigăriţi, câini costelivi. Ei înşişi s-au înrobit oamenilor politici, nu oamenii politici i-au înrobit pe ei. Aici e tragedia literelor române de azi. Scriitoraşi de mâna a şaptea, filosofi fără idei, vetuşti şi plini de o bestialitate ţigănească au pătruns în tabăra scriitoricească şi au bul­versat-o. Lumea scrisului, care e şi o lume a con­deiului şi a patimei de zăpadă, ştie ce să aştearnă în matca ei. Dar, deocamdată, e atâta răzvrătire pentru nimic, urmată de o sărăcie lucie, încât îţi face impresia că oamenii politici au nenorocit tagma scriitoricească. Nu-i deloc adevă­rat. Scriitorii de duzină au ţâşnit în frunte şi au luat toată mizeria lumii pe care o vedem. Nu oamenii poli­tici i-au distrus pe scriitori, astăzi. Scriitorii se distrug ei înşişi. Dar, încă o dată, vorbesc de scriitorii mici, scriitorii submediocri.

Da, dar care, acum, sunt lideri de opinie şi conduc ziare şi reviste importante.

Ziare importante, nu. Sunt atât de înguste căile unei publicaţii lite­rare încât nici nu contează la ora actuală. Nenorocirea pe care o fac aceşti nechemaţi este că nu lasă să iasă la iveală nişte oameni care ştiu să organizeze, nişte manageri ai vieţii literare. Nu neapărat să fie scriitori, bogaţi, încercănaţi în du­rerea de literatură. Nişte mercenari. Scriitorii fiind săraci, chiar şi cei buni, îşi cam prostituează condeiul în perioadele astea tulburi. Dar eu cred că poezia şi proza vor ieşi cu subiecte uriaşe din această mare răstălmăcire a vieţii noastre româneşti. Oricum, e un material de pro­ză uriaş exact ce se întâmplă azi în România, cu toate că nenorocirile se repetă şi va fi greu să ieşim din schemele lui Caragiale. Se repetă „Scrisoarea” la nesfârşit. Un dar zevzec pe care nu ştiu cine l-a făcut românilor.

Politica a trecut în prim-plan, goa­na îmbogăţiţilor de război spre alţi munţi de aur, dar tot din cuprinsul României, iese din ce în ce mai ucigătoare. Când se vor linişti ape­le, dar trebuie să mai treacă timp, când fiii acestor tâlhari se vor crede oameni cinstiţi, pentru că, după două generaţii de crime pentru strângerea averilor, a treia genera­ţie se crede legitimată – „boier”. Anulând ideea că, în trecut, cei care au strâns avere au furat şi au ucis. Am stat de vorbă, de curând, cu nişte francezi şi spuneau: „Dom’le, ce se petrece la dum­neavoastră s-a petrecut şi la noi, în Franţa, dar cu 200 de ani în urmă. Avem conţi acum? Avem! Bine, nu mai sunt în stima lumii cum erau în trecutul îndepărtat. Avem nobili. Avem mari case, mari familii şi averi pe care nu le-au agonisit cinstit. Cum să agonisească cinstit? Au furat, de-a lungul a 200 de ani, şi acum sunt mărturisiţi în cinstea lui Dumnezeu. Aşa se va întâmpla şi la dumneavoastră”.

Dacă trec 200 de ani, ce să facem, nu-i vom pierde noi, dar povestea nu se întâmplă de-a lungul unei vieţi de om, se întâmplă de-a lungul unei vieţi de ape, de mare sau de arbore. În orice caz, de-a lungul unei vieţi de jderi, cum sunt copii tăi, nu se petrec numai lucruri frumoase. Se şlefuieşte clipa în care să se verse în alta mai bogată decât acea pe care o trăim noi.

Nenorocirea e că viaţa-i scurtă şi noi nu putem să decantăm întâmplările de azi şi să le scriem. Dăm buzna spre glorie, care nici nu există şi nici nu merită apucată de picior. Mai degrabă o fată frumoasă, apucată de călcâi sau de ţâţâşoară. Sau idei ca un strugure… care să ne dea nouă vin să-l bem şi de viaţă lungă să ne fie!…

Craiova, 2000

Interviu realizat de

CONSTANTIN PREDA

——————————————————————————————————————-

——————————————————————————————————————-

FEMEIA PE CARE O AŞTEPŢI


Vine o vreme cînd poezia ţine loc de tot şi de toate.

Oh, clipe rare, cînd femeia pe care o aştepţi uită de tine (şi ce bine! şi ce rău!) şi culege culoarea din fructe cu degete subţiri. Vine o vreme cînd te înalţi deasupra tuturor şi crezi că ţi se cuvine totul. Spunea, magică poveste, Nichita Stănescu în Respirări: „Nu se poate să vezi zîne, dacă nu eşti zînatic!”

Vine o vreme cînd îţi pui hainele de sărbători şi aştepţi să ningă.

Vine o vreme cînd îţi pui hainele de sărbători şi aştepţi să ţi se îhtîmple ceva frumos care să-ţi schimbe existenţa.

Vine o vreme cînd îţi pui hainele de sărbători şi vrei să pleci la rude, afară ninge entelehic şi tu aştepţi femeia ca pe o prescură (aburindă) acoperită de flori, într-o duminică înaltă, bătută-n galbene ţinte.

Vine o vreme cînd tu aştepţi femeia, dar cheia e frîntă în uşă.

Vine o vreme cînd poezia ţine loc de tot şi de toate!

CONSTANTIN PREDA

———————————————————————————————————————-

———————————————————————————————————————-

ION DEACONESCU, secretar al Organizaţiei Mondiale a Poeţilor, preşedinte al Academiei Internaţionale “Mihai Eminescu”:

„ADRIAN PĂUNESCU MERITA PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ”


—————————————————————————————–

Născut la 7 martie 1947 în localitatea Târgu Logreşti, judeţul Gorj, absolvent al Facultăţii de Filologie şi Drept Bucureşti, autor a peste 30 de volume de versuri,proză, critică literară şi traduceri, scriitorul Ion Deaconescu (secretar al Organizaţiei Mondiale a Poeţilor, preşedinte-fondator al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu” şi, totodată, director al Editurii „Europa”) este, în prezent, decan al Facultăţii de Jurnalism (Universitatea din Craiova) şi, totodată, personalitate de excepţie a culturii din Oltenia.

Ion Deaconescu face parte dintre acei cărturari care emană bunătate şi distincţie şi care pot schimba, prin simpla lor prezenţă, raporturile semenilor cu lumea. Pentru el, cultura este un mod esenţial de a exista, fapt confirmat (prin memorabile aprecieri şi referinţe critice) de către somităţi ca: Mimmo Morina(ex-secretar general al Congresului Mondial al Poeţilor),  Justo Jorge Padron(membru al Comitetului Internaţional al Congresului Mondial al Poeţilor şi asesor al Comitetului Nobel pentru aria hispanică), Rafael Alberti(laureat al “Coroanei de aur” a Festivalului de poezie de la Struga), Eugenio de Andrade(membru al Academiei Mallarme), Odysseas Elytis(laureat al Premiului Nobel pentru Literatură), Oliver Friggieri(laureat al Ordinului de Merit al Guvernului Maltez), Eugene Guillevic(laureat al Marelui Premiu de Poezie al Academiei Franceze), Ted Hughes(unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai literaturii engleze contemporane, soţul Sylviei Plath), Blaje Koneski(Doctor honoris causa al Universităţilor din Chicago şi Wroclaw, Mario Luzi(Doctor honoris causa al Universităţii Quenns din Belfast), Mateja Matevski(Preşedinte al Academiei de Ştiinţe şi Arte a Macedoniei) şi Eduardo Sanguineti(membru al parlamentului italian şi consilier al oraşului Genova.

A avut curajul ca, acum câţiva ani, să alcătuiască o carte-unicat, o „Antologie a poeziei europene contemporane”, care a văzut lumina tiparului la Editura „Scrisul Românesc”.

S-a întâlnit de mai multe ori cu Papa Ioan Paul al II-lea, căruia i-a tipărit, la Editura „Europa”, întreaga operă poetică. Este prieten bun cu ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, Aleksandr Ciurilin, pe care l-a avut ca oaspete la Craiova şi căruia i-a conferit, în Sala de oglinzi a Muzeului de Artă, premiul Academiei pe care o conduce.

Activând, înainte de `89, ca lector la Universităţiile din Scopje (1984-1986), Novi Sad (1986-1987) şi Belgrad (1987-1990), Ion Deaconescu a călătorit în toată lumea, ţinând o strânsă legătură cu unii dintre cei mai importanţi scriitori, savanţi şi jurnalişti români din Diaspora: Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionesco, George Uscătescu, Ion Miloş, Monica Lovinescu, George Astaloş şi Nicolae Mateescu-Matte, ultimul fiind creatorul „Dreptului cosmic” şi ex-consilier (pe probleme spaţiale) al preşedintelui american Jimmy Carter.

Acum câţiva ani, l-a propus, din partea Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, pe poetul Adrian Păunescu la Premiul Nobel pentru Literatură.

—————————————————————————————–

Ce apropie poezia de rugăciune, domnule profesor Ion Deaconescu? Ce desparte rugăciunea de poezie?

Starea de poezie te aduce în preajma lui Dumnezeu. La fel şi rugăciunea care-ţi purifică sufletul. Altfel spus, starea de poezie şi rugăciunea sunt aproape identice: le desparte doar spaţiul în care extazul atotputernicei Fiinţe se produce.

Vă e teamă de bătrâneţe?

Unii, de la douăzeci şi ceva de ani, sunt deja atinşi de bătrâneţe. Ei se nasc deja bătrâni şi invidia le ridează obrazul şi inima. Pentru că nu iubesc niciodată, n-au de ce să trăiască.

Vă revoltă trecerea timpului? Vă e teamă de moarte?

Din când în când, devin într-un fel invidios pe cei mai tineri decât mine, pentru că vor trăi atunci când eu voi fi deja iarbă. E un sentiment straniu, aproape de nedescris, şi nu-mi dau seama de ce simt aşa. Ar trebui să mă gândesc, înainte de toate, la cei care sunt mai bătrâni decât mine şi care vor dispărea înaintea mea.

Este o problemă de conştiinţă, evident, şi mai puţin de sensibilitate.

Sunteţi cunoscut ca un om cald, generos. Ce părere aveţi despre generozitate?

Vă răspund printr-un calambur, printr-o povestioară interesantă.

Petru Cercel, acel principe extravagant şi senzitiv, frumos şi graţios ca o fecioară genoveză, ahtiat după glorie şi eleganţă, avea ca loznică „Am ceea ce am dat” (Quae donavi babeo).

Venind să preia tronul Ţării Româneşti, în 1583, arunca grămezi de aur celor care îl întâmpinau şi-i răscumpăra pe robi, între-un exces de generozitate princiară.

După doi ani de domnie, în urma intrigilor Doamnei Chiajna, această „Caterina de Medicis a Răsăritului”, cum o numea Dan Botta, se refugiază în Ardeal, ducând cu el patruzeci şi trei de care cu aur şi veşminte.

Hărţuit de rivali, frumosul domn va rătăci prin Italia, apoi va ajunge la Istanbul, unde va fi asasinat, iar trupul, umplut cu paie, va fi trimis în ţară pentru ca acel aflat atunci la domnie să se bucure că a scăpat de duşmanul cel mai periculos.

Până şi paiele se plătesc…

E adevărat că l-aţi cunoscut pe Radu Gyr, poet condamnat la moarte pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” (titlul iniţial era „Manifest”), considerată de regimul comunist un veritabil mijloc de instigare la luptă a maselor împotriva regimului bolşevic?

Da. L-am întâlnit, pentru prima oară, în octombrie 1973, la Spitalul „Fundeni” unde era internat. M-am dus special să-l văd pentru a-i solicita acordul de a fi prezent în “Antologia poeţilor olteni”, ce urma să apară la Editura “Scrisul Românesc”.

Marele scriitor, autorul cunoscutelor poeme: “Noi nu am avut tinereţe”, “Scrânciobul”, “Voi n-aţi fost cu noi în celule”, părea o umbră de om. Radu Gyr era slăbit, cu ochii scufundaţi în ţeastă, mai tot timpul într-o stare de pândă şi de atenţie concentrată către ceva invizibil. A primit cu îndoială propunerea mea, avertizându-mă că puşcăriaşii, indiferent de culpa pentru care au fost condamnaţi, nu mai prezintă niciun interes pentru ceilalţi şi că cenzura n-o să permită să figureze în proiectata carte. Pe măsură ce discutam, Domnia sa devenea tot mai puţin preocupat de ceea ce era în jur şi îmi punea diverse întrebări despre Craiova, oraşul copilăriei lui.

Ce părere aveţi despre lumina din ochii copiilor?

“Oare, noaptea, peştii dorm?” Este întrebarea pe care mi-a pus-o cândva un copil. Ce mult aş fi vrut să pot răspunde la această întrebare tulburătoare pe care mi-a adresat-o, cu o lumină dumnezeiască în ochi, acel copil ce se juca în faţa blocului.

Bernard Lown, laureatul Premiului Nobel pentru pace în 1985, spunea că cei care văd invizibilul pot imposibilul.

Aceştia sunt doar copiii.

Cum v-ar plăcea să fiţi alintat?

Mi-ar plăcea foarte mult ca o doamnă, cândva, să mă întrebe: “Ce mai faceţi, Singurătatea Voastră?”

Ce înseamnă a scrie versuri?

A scrie versuri înseamnă a fi liber. Dacă poezia nu se impune, ci se expune, cum credea Celan, autorul ei devine, prin versul ce zboară în jurul lui, o fiinţă liberă, epuizată şi atât de fericită. Poetul cântă nu timpul, ci clipa în repaos or în imaginile ei neştiute de alţii. Cred din ce în ce mai mult că scrisul este asemenea unui labirint. Ai impresia că scriind vei ieşi la lumină, dar, cu cât înaintezi în povestire cu atât te afunzi mai mult în neliniştea creaţiei. Zid după zid îţi apar în faţă şi, tot căutând ieşirea, numele tău devine aer şi pe aripile lui plutesc paginile scrise. Nimeni nu te aşteaptă, nimeni nu te strigă. Totul devine o întrebare nepusă.

Ce părere aveţi despre cărţi?

Cum lumânarea luminează o chilie, cartea străluminează un om.

Mai merită politicienii de astăzi încrederea noastră?

Mai ales de Paşte, politicienii năpârlesc în creştini consecvenţi, subit străfulgeraţi de o religiozitate excesivă. La Înviere iau lumină şi pâine sfinţită din mâna preoţilor, zâmbesc cu gura până la urechi când sunt filmaţi în acele clipe de “înălţare” sufletească, ca şi când s-ar ruga permanent la icoane nevăzute, ştiute doar de ei.

Pentru că nu sunt părtaşi la sărbătoarea Firii şi a renaşterii, ci doar martori de ocazie, universul lor ascunde şi acum trecuturi măsluite, iar prezentul, împodobit cu vopseluri parşive şi abstracte, numai convinge pe nimeni.

Fără să cadă vreodată în genunchi, neştiind ce-nseamnă umilinţa firului de iarbă şi durerea oamenilor sărmani sub vremuri de vifor şi înşelăciune, aceşti cameleoni ce intră în biserică să fie doar atinşi şi contemplaţi, n-au avut şi nu au niciun Dumnezeu. Şi nu vor avea pentru că rămân mereu netulburaţi când oamenii încearcă să prindă în cuvinte rugăciunea pentru iertarea păcatelor.

Credeţi în vise?

Azi-noapte am visat că eram mort. Dacă visul nu s-ar fi sfârşit?

Se poate face operă din negaţii, din înjurături?

Nu poţi să faci operă din negaţii. A gândi exclusiv negativist, până la dezechilibru, pentru a produce cataclisme, ori falii hidoase, nu înseamnă asigurarea gloriei. Febra demolărilor nu duce efectiv la asanare şi purificări esenţiale. Mai devreme sau mai târziu se va transforma într-o imoralitate, întrucât nu întotdeauna actul acuzator nemăsurat şi prea pasional este de partea adevărului ori a tentativei de validare a acestuia.

A-i demola cu o suspectă osârdie pe Cioran, Eliade, Nae Ionescu pentru că au fost răscoliţi în tinereţea lor atipică de fiorii legionarismului, a anula opera unor clasici ca  Sadoveanu, Călinescu sau Arghezi, pe motivul unor piruete ideologice, nu e doar un gest de un negativism extrem, ci şi un semn al dramei unei culturi din care, “întâmplător dialectic”, sunt expulzate “fecund” nume importante, pentru a lăsa loc liber, ca-ntr-un tabel mendeleevian, impostorilor.

A da sfaturi pe întuneric, la colţ de dugheană cu damfuri de secărică şi ţuică făcută din apă de ploaie, a arăta cu degetul în oglinzi înşelătoare e felul de a fi al celor cu fruntea ţintuită de steaua trădării şi a curvărăsiei din bordelul cu cinci stele la poartă.

Toată lumea ştie că aţi fost prieten cu Emil Cioran. E adevărat că Marietta Sadova a fost arestată din cauza lui Cioran?

Paradoxal, din cauza lui Cioran au făcut ani grei de temniţă câţiva oameni, unii chiar prieteni ai săi. Publicând în “Nouvelle Revue Française”, în 1957, articolul “Despre două tipuri de societate. Scrisoare către un prieten de departe”, adresat lui Constantin Noica, acesta, la rândul său, îi adresează un “Răspuns al unui prieten îndepărtat”. Ei bine, cele două texte au determinat arestarea grupului de scriitori Pillat – Noica, ultimul fiind condamnat la 25 de ani de muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea întregii averi personale, pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale. Celorlalţi co-inculpaţi li s-au aplicat pedepse între 6 şi 25 de ani.

Câţiva ani mai târziu, actriţa Marietta Sadova l-a întâlnit pe Cioran, la Paris, iar la întoarcerea în ţară a fost arestată.

Este, dacă se poate spune aşa, un alt fel de peritext, adică viaţa transferată şi investită în prietenie, cu toate riscurile posibile. Or, poate, o sincopă esenţială, o “fractură” care conciliază atâtea contrarii, într-un spaţiu bolnav, atunci, de o cronică maladie politică.

Ştiu că, în 2006, l-aţi propus, în calitatea dumneavoastră de preşedinte al Academiei Internaţionale “Mihai Eminescu”, pe poetul Adrian Păunescu la Premiul Nobel pentru Literatură, iniţiativa dumneavoastră stârnind numeroase controverse…

Aşa cum spuneam, la începutul acestui interviu, starea de poezie te aduce în preajma lui Dumnezeu. Asta am simţit-o, de fiecare dată, când l-am citit pe Adrian Păunescu, care nu scapă nici în moarte de detractori. Adrian Păunescu este nu numai unul din marii poeţi ai Limbii Române, ci şi unul din marii poeţi ai lumii. Merita din plin Premiul Nobel pentru Literatură, premiu la care, în 2006, am avut curajul să-l propun…

Interviu realizat de

CONSTANTIN PREDA

———————————————————————————————————————-

———————————————————————————————————————-

BACOVIA


Ninge subţire, ninge abulic, ninge (grav) pe coarda cea mai sensibilă a sufletului meu. Ninge faustic, ninge magic, ninge din toate încheieturile lumii. Ninsoarea nu poate fi decît ecoul unei mirări, al unei respiraţii întretăiate de înger.

Ninge pe rupte, ninge de-a valma, ninge ca-n copilărie. Ninge fabulos, ninge straniu, ninge ca-n vechile colinde. Satele, atinse de aripa veşniciei, tresar. Turla bisericii este un fir strălucitor de lumină, un far călăuzitor pentru călătorii întîrziaţi, veniţi din cine ştie ce lumi îndepărtate. Ninge muzical, ninge armonios, peste gări cu soldaţi veniţi în permisie, peste file îngălbenite de carte, peste cana aburindă de ceai ( „Mai spune s-aducă şi ceaiul…”).

Focul duduie-n sobă, perdeaua e grea şi trasă-ntr-o parte, ţi-e somn şi-l chemi în gînd pe Bacovia.

Ninge tumultuos, ninge-ntr-o doară, ninge-n contumacie.

Ninge faustic, ninge magic, ninge din toate încheieturile lumii!

CONSTANTIN PREDA














Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: